Prima mea zi de școală – ca profesor

elevi la scoala - prima zi ca profesor

Școala era în mijlocul mahalalei. Praful de pe drum se lipea de mine, ajungând în buzunarele pantalonilor, sub tricou, în păr, dar mai ales în gură, și în ochi. Căldura era sufocantă. Umiditatea la fel. Mahalaua avea un miros specific, înecăcios și greu de digerat. Cele peste 40 de grade din aer, cumulate cu praful din gură, asemănau plămânii mei cu o locomotivă cu aburi ieșită din uz.
Sala de clasa era mică și joasă. Igrasia de pe pereți părea vie. Copii erau gălăgioși, cu ochii de culoarea   nisipului și pielea bronzată prea mult. Eu eram un amator, venit din Europa. Ei nu știau decât că sunt venit din Europa.   Cineva mi-a adus un scaun.  Profesorii indieni păreau amabili. Nu a fost nicio introducere. Când m-au împins în camera aia mică și au închis ușa cu zăvorul după mine, mi-au șoptit un singur cuvânt:

– ”Teach!(Predă!)
– Ăăă … să ”teach” ce?
Ușa s-a închis după mine și zgomotul zăvorului tras m-a făcut să mă simt prizonier.

A, nu, nu prizonier, de azi ești profesor!

scoala in cartierÎn fața mea, vreo “cinșpe” prichindei puși pe șotii. Când am intrat erau cuminți, însă nu m-am lăsat păcălit. Afară era iadul, înăuntru erau dracii. Scaunul a venit dar nu am apucat să mă așez. Au sărit toți ca la un semn acaparându-mă. Cei mai mulți păreau interesați de părul meu moale și catifelat.  Al lor era de sârmă. Doi mă țineau de mână, altul își făcuse curaj și îmi sărise în spate.

Două fete îmi admirau adidașii proaspăt cumpărați din Hong Kong. Ei toți erau desculți.   Cel mai curajos  mi-a băgat un deget în nas.  Așa, pe nepregătite.

De parcă ar fi fost   altfel dacă m-ar fi anunțat dinainte. Atunci m-am prăbușit, încercând să nu fiu artistic,  să nu mă lovesc, să nu îi strivesc, să nu prind pe cineva sub mine… prea multe lucruri la   care să fiu atent și prea puține de care lor să le pese.
Oau! Eram profesor! Începutul bătea în dezastru. Toți “cinșpe” îmi stăteau în cap, pe cap, pe burtă, subsuoară, sub tricou,  băgându-mi degetele în nas, în urechi, până și în gură.
I-am îndepărtat cu blândețe. Erau așa ”ușori”; aveam impresia ca sub uniformele lor ponosite, copilașii erau din hârtie.

Pe aici, copiii sunt goi pe dinăuntru?

Mai târziu am aflat că mulți dintre ei mâncau de patru ori pe săptămână. Să împart mâncarea la școală avea să devină obișnuință. Să mănânc singur ar fi fost o blasfemie. În prima zi erau curioși să mă atingă. Eram ”omul alb”, un necunoscut, o minune, un eveniment.   Trebuiau să mă ”exploreze”.    Să mă simtă, să atingă și să știe. Eram un om ca și ei, cu doi ochi, mâini, picioare, gură, nas, urechi…

La un anume moment în   timp,  am reușit să îi așez în ordine în fața mea. Stăteam toți pe jos fiindcă nu existau bănci sau scaune.   Singurul  scaun era cel de profesor pe care am refuzat mult timp să mă așez. Dacă ei stăteau pe jos, eu trebuia să stau printre ei. Când  am  început să vorbesc m-au privit și mai mirați.

Oau, mai și vorbește pe deasupra!

Nu știam ce trebuie să le spun. Nu aveam habar ce ar dori ei să audă. Mi-am amintit de anumite cursuri motivaționale de pedagogie și mi-am legat discursul în jurul lor. Ei erau neastâmpărați, eu speriat. Ei nu aveau stare, eu nici atât.  Trebuia să mă liniștesc pe mine, cucerindu-i pe ei.
– Copii! le-am spus…
Și ei m-au privit atât de mirat încât am crezut că o să le sară ochii din cap de uimire.
– Sunteți grozavi, sunteți cei mai  buni.  Sunteți aici  pentru că ați fost aleși  să  fiți în  clasa mea, iar  eu vreau să  vă  învăț tot ce știu. Voi sunteți învingători, voi sunteți campionii! Împreună vom deveni și mai buni!

Și copii începeau să mă privească cu admirație în timp ce eu mă avântam într-un discurs  motivațional  care ar fi mutat munții. Cuvintele ieșeau ordonate și simple,    spiritul de învingător răzbătea din mine aprins și aprig. Mă desfășuram în toată splendoarea mea, eram pe val, în top, ridicat pe un   piedestal invizibil, pe o scară infinită pe care urcam mai mult, mai înverșunat, mai puternic, pe măsura   ce îmi   rosteam   discursul.    Nu era   nimic plănuit dinainte.   Totul venea de la sine.   Totul era menit să se întâmple.   Ei erau învingătorii. Eu eram acolo să îi îndrum.

Îi priveam cu bucurie și încercam să le observ  entuziasmul.  Nu îmi mai  era frică. Motivația funcționa perfect pentru mine.  Ochii lor din aceeași culoare a nisipului spuneau altceva.

Nu știa nimeni o iotă de engleză.

copii in clasa cartierPuteam să fi vorbit în română și tot aia era.
Bucuria transpira în sufletul meu. La ei era curiozitatea copilului care primește o jucărie nouă. Și în timp ce eu savuram ceea ce credeam că e calea mea spre educația lor, s-au repezit spre mine mai   înverșunați, mai gălăgioși, acaparându-mă mai mult, mai puternic, cu mâinile  în  păr, în nas și în gură, râzând și țipând, într-o fericire atât de simplă, de copii   (cred că   atunci m-am umplut de păduchi, dar ce mai conta).

Într-o lume atât de departe de  noi,  într-o  sărăcie  cruntă, copiii  caută  în gunoi supraviețuirea, ziua de mâine fiind mereu, pentru ei, incertă.

Ei nu au ales, ei s-au născut cu sărăcia pe  masă, într-o selecție  naturală  injustă. În prima zi în India am înțeles cât de mult uităm să prețuim ceea ce avem acasă. Tot atunci am înțeles că poți fi bun când când crezi că ești rău și poți avea totul când crezi că nu ai nimic.
Înainte să îi învăț eu ceva, ei mi-au deschis ochii asupra lumii în care trăim.


În vara   lui 2018 mă voi întoarce la ei. Banii obținuți din vânzarea cărții ”Iubesc. India mea” vor fi în totalitate folosiți pentru a asigura o masă pe zi copiilor săraci din școala unde am lucrat ca voluntar, într-o mahala indiană.

Prețul unei  cărți este  30 de lei – aproximativ 480  rupii  indiene.  Cu  acești   bani  pot asigura o masă pe zi pentru 10 copii. În școală sunt în jur de 80.
Cu fiecare carte vândută zece copii vor avea o zi în plus de speranța. Șansa lor stă în educație.
Iar educația nu poate fi un succes când ți-e foame.

Comanda aici cartea ”Iubesc. India mea” și mă poți ajuta să îi ajut!

Mai multe fotografii găsiți aici.

Lasă un răspuns