Pentru o mână de mâncare

Am ajuns în sfârșit să mănânc. Mâinile îmi tremurau pe lingura care se afunda în oală. Să umplu castronul mi se părea că durează o veșnicie. Nu îmi amintesc exact când am renunțat la el, ajungând să înfulec direct din tigaie. Nu mai conta. Mâncam.
Nu era ceva deosebit. Câteva paste fierte într-un sos de roșii la borcan, cu miros de mucegai. Pachetul de paste rămăsese desfăcut când am plecat acum un an de acasă. Nu am vrut să îl arunc. Dumnezeu nu ne pedepsește când aruncăm mâncarea. Nu pe noi, cei care avem. Doar pe ceilalți care au murit de foame mereu. Tot ce aruncăm noi, le lipsește lor. Și noi aruncăm mai mult.
Condimentele prea aromate reușiseră să alunge mirosul dulceag și acrișor al mucegaiului, făcând mâncarea de-a dreptul picantă. Era consistentă și bună. De fapt, îmi este greu să definesc bun în condițiile în care jumătate de an m-am hrănit cu verdețuri. Papilele mele gustative s-au modificat mult. Nu mă interesa asta. Acum mâncam.
Fiecare îmbucătură de mâncare îmi deranja retina cu amintiri dezorientate. Câtiva copii mă priveau. Aveam impresia că le plouă în gură. Le era foame. Pe atunci mâncam ciocolată. Abia venit, neștiutor, inconștient. Pentru ei era un lux. Pentru mine era un moft. Mai târziu mâncam toți cu mâna din același ceaun în care aruncasem câteva roșii, trei cepe și o mână de ardei iuți. Ce vremuri, câtă fericire citeam în ochii lor de culoarea nisipului. Mâncau. În sfârșit mâncau și ei, chiar dacă toate legumele erau adunate din gunoiul din cartierul oamenilor care stăteau la casă. Noi stăteam in cort. Acolo dormeam. Dimineața mergeam la școală. Cum să înveți când mănânci de patru ori pe săptămână?
Afara era cald. Dacă vrei să simti iadul, vino în India când se face vară. Stai sub folia de plastic, pe pamant și e atât de cald și uscat încât nu mai ai nici de unde să traspiri. Soarele arde ca zmoala.
Și apoi ți-e foame.
Focul e pentru fiertură.
Îmi împreunam degetele strâns ca să pot să culeg legumele din tigaie. Să mănânci cu mâna e simplu. Să ai ce mânca e o problemă.
Ca să pot sa le înțeleg viața a trebuit să simt foamea. Să fiu între ei. Să stăm cu toții în același praf, să ne ferim de același soare. Să avem aceeași aspirație. Să supravietuim, să mâncăm, să mâncăm, să visăm măcar că mâncăm…În mahala, orizontul de praf nu lasă visele să pătrundă în sufletul oamenilor.
Primul lucru pe care i-am învățat pe copii a fost să viseze.

După un an m-am dus acasă. Ei au rămas.

Lingura avea coadă scurtă, iar tigaia era suficient de adâncă încât să nu reușesc să îmi umplu gura la fiecare îmbucătură. Jumătate din paste se risipeau pe jos, iar cealaltă jumătate ajungeau înpoi în tigaie. Eram rapid, dar dezordonat. Mintea refuza să mă mai ajute. Daca m-aș fi privit atunci poate mi s-ar fi făcut milă de mine – cu mâinile mazace de sos roșu, cu fața transpirată și gura murdară, părul răvășit, parțial lipit de frunte, ochii mari, fruntea încruntată… Așa erau și ei.

Copiii mei din India visează.
Mănânc și tac. Nu plâng. Mănânc!

În vara lui 2018 mă voi întoarce la ei. Banii obținuți din vânzarea cărții ”Iubesc. India mea” vor fi în totalitate folosiți pentru a asigura o masă pe zi copiilor săraci din școala unde am lucrat ca voluntar, într-o mahala indiană.
Prețul unei cărți este 30 de lei – aproximativ 480 rupii indiene. Cu acești bani pot asigura o masă pe zi pentru 10 copii. În școală sunt în jur de 80.
Cu fiecare carte vândută zece copii vor avea o zi în plus de speranța. Șansa lor stă în educație.
Iar educația nu poate fi un succes când ți-e foame.

Comanda aici cartea ”Iubesc. India mea” și mă poți ajuta să îi ajut!

 

 

Save

One thought on “Pentru o mână de mâncare

Lasă un răspuns