Aceeași fericire – ”Iubesc.India mea”

Suntem făcuți din aceeași tărână, putem sta cu toții în același praf.
De unde vine fericirea?
Ne-am dus unsprezece oameni la ei acasă. Și ei erau șaptesprezece suflete îngrămădite în cinci camere mici pe trei nivele și un acoperiș în ruine.
Fără un pat în care să doarmă, fără o masă pe care să mănânce, fără mâncare să o pună pe masă… Ce sacrificiu au făcut ei pentru a ne pune în fața toate bunătățile alea? Ouăle sunt scumpe și rare. Toate legumele și bananele și tot ce mai era în toate strachinile înșirate de-a valma, la discreție, în fața noastră, ar fi hrănit întreaga familie, preț de câteva zile.
Și noi am mâncat și ne-am lăfăit ca niște belferi, plângându-ne de căldură și de miros, de gălăgie și de zgomot, de gunoaie și de vaci…de viața lor ! E țara lor, e casa lor și noi le-am luat tot, iar ei au fost atât de mândri să ne dea și să ne aibă… Ne-am înțeles din priviri parte din noi și ne-am ridicat să plecăm mulțumind pentru ospitalitate.  Ne-au condus cu urale și ne-au salutat cu respect ca și cum am fi fost niște prinți.
Și zeci de oameni, vecini curioși sau trecători de pe stradă erau și ei acolo să ne felicite.
Și apoi ne-au invitat la cină.
Îmi venea să intru în pământ de rușine și ei se rugau să venim și să nu le refuzăm invitația. Am inventat scuze, am dat vina pe școală, pe copii, pe zei, pe religie, pe orice altceva mă putea ține departe de casa lor… Dar rușinea pe care mi-am provocat-o singur.  Mă simțeam stânjenit și știam că nu pot întoarce serviciul.  Nu aveam cum să mă revanșez față de ei. In sinea mea credeam că nu mai pot îndrepta păcatul pe care l-am făcut.

Pentru că indianul nu spune niciodată “Nu”. Și rușinea mi-a fost mai mare apoi.  Unii dintre colegii mei au acceptat și au rămas acolo peste zi și mai departe la cină.
Nici umbre și nici întuneric nu mă mai puteau ascunde acum.

Îmi venea să țip la ei cu dispreț, să le sar în spate și să le dau pumni. Să îmi revărs frustrări și furie, să îi mușc de cap și să le înfing degetele în ochi, cu ciudă și cu putere. Să îi zgârii și să-i sfâșii, să îi strâng de gât și să îi sufoc câte puțin… Să nu moară de tot, ci doar în chinuri, să le smulg o mână și să îi bat cu ea peste cap, să îi încui în casa indienilor… Să îi las să trăiască acolo pe viață, îndurând foametea și sărăcia, până vor înțelege ce rău au făcut.
Oare de câte ori trebuie să ne mai ierte Dumnezeu, când aruncam acasă mâncarea sau făceam mofturi la ea, iar aici se moare de foame?

Și lacrimi curgeau

și fugeam ca să uit de ură. Eram rezemat de un perete cu privirea ascunsă. Un copilaș purtând doar un tricou și nimic altceva, stătea tolănit pe o movilă de praf. Mă privea cu ochii blânzi. M-am așezat lângă el cu picioarele adunate sub mine, așa cum se așează indienii când se pun la un chai. L-am întrebat din senin dacă are o copilărie frumoasă. A zâmbit către mine cu toată ființa lui, nu pentru că ar fi înțeles ce i-am spus, ci pentru că m-am așezat în același praf unde stătea el. In același gunoi, împărțind aceeași lume, aceeași sărăcie lucie, aceeași durere, același nimic, care îi face pe ei fericiți.

Pentru că fericirea nu e în bani și nici în foamea pe care o porți în stomac când te uiți cu noduri în gât cum alții se îndoapă cu bucate alese.
Fericirea e clipa pe care o împarți în casa ta cu omul pe care îl prețuiești și vrei să îi fie bine.
Indianul te va găzdui în casa lui și te va prețui așa cum își prețuiește icoana cu zeul la care se roagă. Și fericirea lui e să îți ofere ție toată fericirea din lume.
Nu există egoism, ci doar admirație.
Nu există invidie, ci doar dragoste.
Nu există ură, ci doar fericire.

 

Acesta este un fragment extras din noua mea carte ”Iubesc. India mea”
Citeste si alte intamplari aici sau aici
Cartea poate fi comandata de aici.
lansare carte - fericirea e in noi

 

 

 

2 thoughts on “Aceeași fericire – ”Iubesc.India mea”

Lasă un răspuns