marți, 6 decembrie 2016

Din noua mea carte: Cea mai gravă boală

Trei oameni de la curățenie. /…/ Mi-au zis că trebuie să curățe camera. (Eram în spital). Le-am zis că e curată și că nu vreau. Nu au înțeles. Unul avea mătură, altul cârpă, o femeie ținea o găleată. Eram sictirit. Nu îmi mai ardea să privesc pe fereastră.
- Tike, Tike. Ok, ok.
- Nu vreau să curățați nimic. E închis ermetic, nu intră decât aerul de la instalația de aer condiționat. Camera miroase a urină infectată. Ce să curățați?
Ei nu mă înțeleg. Îi privesc și îi simt amărâți, săraci, obosiți. Zâmbesc toți trei și  unul îmi aduce apa din frigider. Al doilea îmi întinde paharul.
- Pani, Sir, pani!(Apă, Sir, apă!)
Al treilea șterge masa și flutură cârpa în jurul meu îndepărtând scame imaginare. Le simt durerea mai mult decât praful. Pe ei îi doare mai rău ca pe mine. La oamenii aștia le e foame. Sunt triști și obosiți. Stau lângă mine din compasiune. Sau așteaptă bacșiș. Ei sunt singurii care au voie să primească. De fapt nu au voie, dar de nevoie ar vrea. Și nu e doar un joc de cuvinte.
Unul știe engleză. Îmi mai toarnă un pahar cu apă și mă îndeamnă să beau. Îl invit să ia loc. Spune că nu. Asta chiar nu e voie. Apoi începe:
- Eu trăiesc în sat, Agra aproape. E sat mic. Și casa e mică. Avem vaci cu lapte. Mutat Jaipur. Toată familie. Eu câștig bine. Opt mii lună. Toți trăim. Deci, ei acasă. Eu aici. Lucrez la opt dimineață la opt seară. Două luni în fiecare zi. Pauză nu. Adică nu liber pe zi. Niciodată. Așa muncim. Mâine din nou.
Face o pauză și apoi continuă:
- Și ei.
Și arată spre ceilalți. Mai făcu o pauză să își caute cuvintele. Ceilalți doi priveau. Stăteau aliniați în fața mea ca și cum ar fi venit la judecată. Eu îmi plângeam de milă la fereastra uriașă și ei stăteau drepti, spunându-si povestea vieții. Durerea din burtă mă sugruma. Cea din mână, unde aveam perfuzia, îmi dădea palpitații. Ascultându-i durerea din inimă îmi puneam lacrimi în ochi. Omul își ceru permisiune să își reia povestea. Ca un belfer am aprobat, cu un semn discret din două degete. Pe o canapea pluşată, stăteam cu picioarele încrucișate, pocnind din degete, șef. Ei în picioare. Eu nu îmi doream nimic din toate astea.
- Eu pictez. Vopselele în ulei plac la mine, dar scumpe. Scumpe, mulți bani de tot. Pictez cu ce am. Uneori mai caut și în gunoaie la pacienți. Mulți copii lasă creioanele de colorat aici. Ei nu  nevoie de ele. Părinți cumpăra altele la copii. Eu luat creioane copii uitat în spital.  Fac și desene cu pixul. Și pe hârtie și pe pereți. Este hobby bun.
Ea are cinci copii. Bărbatul a murit. Doi copii sunt la școală. Alți doi sunt mici și îi ține bunică-sa. Mai are unul mare care plecat de acasă. Mai vine uneori și îi fură banii. A aflat că lucrează la spital și vine la salar. Nu îi zice nimic.  E tot copilul ei. Trebuie trăiască și el.
Femeia dădu din cap cu amărăciune și zâmbi. Știe că s-a vorbit despre ea. Omul alb i-a aflat povestea. E mândră. Mândră și tristă. Dar fericirea are divere forme.
- Al treilea e orfan și mai are trei frați. Toți sunt la școală. Unul din ei muncește  vânzător la un mall când iese de la școală. E în clasa a opta. Ceilalți doi au grijă de casă și fac de mâncare. Sunt în clasele trei și cinci, dar viața lor nu copilărie de loc. Ei știut asta de când născut. Banii pe mâncare și școală la copii merge.
Omul râde cu toată gura și dinții lipsă îi confirmă povestea.
Se înclină respectos și pleacă. Cei doi îl urmează îndeaproape.
- Tike, Sir, Tike! Byyyeee!
Femeia se întoarce de la ușa și mai pune o sticlă de apă pe masă. Doar așa, să am grijă de mine. Îmi face semn la stomac și îmi arată apa.
- Știu, trebuie să mă hidratez. Mulțumesc! Sunteți minunați.
“Mâna întinsă care spune o poveste merită pomană.”
O sută de rupii am în buzunar. Sunt ultimii mei bani cu care trebuie să mă întorc acasă. Dacă le dau lor banii probabil nu o să o accepte sau dacă o acceptă mâine așteaptă din nou, pentru că suta asta e nimic. Mai ales împărțită la trei. Regret că nu am mai mulți bani să-i ajut. Regret că nu am forță să fac mai multe pentru astfel de oameni. Regret… că sunt aici(?)

Mai vine un doctor, mai trece o asistentă. Vine mâncarea din nou, aceeași supă plată, unde e mâncarea adevărată? Usturoiul e bun și cu pârjoale de soia. Visez. Mai trece o oră, mai schimbă o perfuzie, mai merg odată la toaletă. E seara și trist. În minte plânge neputința. Durerea s-a urcat în suflet și mă roade în interior. Perfuzia picură cu lacrimi sărate. Ochii se scurg și se afundă tăcuți într-o lumină neclară. Sunt sănătos, dar nu arăt a fi, și ce-i bolnav nu poate nimeni să vindece. Odată credeam că singura boală periculoasă în viață e dragostea. Acum am înțeles că nu e așa. Cea mai drastică e sărăcia. Oameni înghesuiți între pereți fierbinți și goi sub acoperișuri de azbest sau de tablă. Fierturi de legume și apă infestată, gunoaie și praf, vaci sacre și porci. O lume în cuvinte șterse cu radiera. O viață stilizată cu bățul în praful de pe drum.  Oamenii mă privesc cu respect și mă disprețuiesc în același timp. Boala pe care o am eu, ei nu o să o aibă niciodată. Stomacul lor rezistă la apa nefiltrată și legume tăvălite prin praful de pe drum. Roșia strivită din punga din gunoi a celui care o aruncă, e masa de seară pentru cel care o găsește. Și eu ma lăfăi în lux pe o canapea plușată cu led-ul uriaș pe perete văitându-mă cu mâna pe burtă. Acul ăla nu contează. Indigestia mea e nulă. Pe mine nu mă doare. Pe mine mă irită. Totul e un fals. Între oameni care trăiesc unde noi ne aruncăm gunoaiele, realitatea e boala cea mai cumplită. Dragostea s-a pierdut și ea, în același praf de pe drum.

Pasajul este extras din noua mea carte ”Iubesc. India mea”. Pentru detalii si comenzi apasati aici

Niciun comentariu: