duminică, 6 noiembrie 2016

Ganduri de departe sau aventuri din Caraibe (partea intai)

Vantul batea napraznic. Ploaia rapaia pe acoperisul de tabla, iar peste plasa de tantari din fereastra, se agatasera picaturi de apa, precum roua se aseaza dimineata peste panzele de paianjeni. Negrul infinit al oceanului zambea haotic din ochiul sau intunecat, in timp ce vantul scuipa in noapte copaci si stalpi de telegraf, ravasindu-i precum betisoarele de marocco, laolalta cu devarsarile de mal, frunzis, gunoaie, intr-o agonie furibunda a naturii dezlantuite. Un uragan ca in filme, am prins a-mi spune, fara sa fiu speriat catusi de putin de imaginile apocaliptice care se desfasurau dincolo de fereastra micutei camere de hotel in care eram cazat. 

 Aveam un sentiment de liniste. Uraganul parea descatusat, eu priveam destins la fereastra. Becul din tavan inca ardea, felinarele de afara la fel. Pe strazi era haos, dar in obscuritatea putinelor luminite puteam sa zaresc la ferestrele de vis-a-vis, oameni la fel de pasivi ca si mine. Priveam cu totii, vrajiti la metehnele naturii, asteptand calmul sa se aseze din nou peste micul orasel. Nu era nimeni speriat, nu existau tipete sau istericale exagerate. O liniste umana aparent inexplicabila, starnea curiozitatea, fara sa obstructioneze misterul. Mirosul de gangea (denumirea populara a marijuanei) care se simtea in ciuda furtunii, sporea si mai mult linistea din oameni. 
Nu dormisem de doua nopti si asta urma sa fie a treia. Patul ma indemna, ventilatorul se invartea haotic in tavan, iar ploaia de afara cadea necontenit. Cerul devenise senin pe alocuri, dar ploua torential si atat de puternic, incat rar mai puteam distinge acum cladirea aflata dincolo de strada. In ton cu natura, ma simteam cu mintea senina, dar ravasit de o furtuna haotica. Aveam impresia ca ma doare tot corpul. Lunga calatorie pana aici ma secase de toate puterile. Refuzam sa cred ca am imbatranit. Nu aveam cum, nu inca. Tineretea mea s-a dezvoltat in multe etape si abia dupa treizeci de ani, cand am plecat pentru prima data din tara mea, am devenit practic mai tanar, iar in tineretea mea noua m-am imbolnavit de dorul de duca, de cunoastere, de a descoperi mereu locuri noi, oamenii deosebiti si de a trai mereu, in functie de spatiul in care ma aflam, intr-o noua traditie, impins de la spate doar de nevoia de a fi intr-un loc in care nu am mai fost niciodata. Implinirea dorului de duca a dus la cresterea dorului de casa. Am devenit constient de el mult mai tarziu, departe in timp si in spatiu, cand m-am trezit inconjurat de necunoscut, intr-o tara straina, pe cealalta parte a globului. Au trecut prin mine ani, si oameni multi, si locuri felurite, si trec mereu de atunci, intr-o ordine aleatorie, fara stres sau teama de necunoscut de altadata. Iar in invazia de nou si drag, dorul de casa a crescut peste putinta, nemarginit si greu, precum o haina uda care ma apasa si ma infrigureaza mereu, tragandu-ma inapoi. Asa am ajuns sa nu mai stiu de unde apartin. Acasa ajung rar. Prietenii de mult au ramas doar cunostinte. In viata lor am devenit un pasager. Ma agat de casa mea in gand si suflet, atarn ca un fir de undita intins peste toate distantele. Dar distantele intre oameni nu se masoara in kilometri, ci in timp - Timpul m-a indepartat de toti. 
Nu imi imaginam cat si cum pot calatori, descoperind lucruri, obiceiuri, oameni. Munca de dimineata pana seara si salariul mediocru nu imi pemiteau inainte decat sa imi duc mintea departe, calatorind cu degetul pe harta. Insa scenariul asta e prea cunoscut pentru multi ca sa il mai amintesc si eu. Acum lumea ma invidiaza si ma numeste norocos: ”Ai fost atat de departe, ai vazut atat de multe, ce n-as da sa fiu ca tine.” Apoi ei se intorc la viata lor ciclica, din care eu m-am zbatut sa ies ca sa fiu liber si departe. Asa am inteles ca am ramas singur. Traiesc printre oameni si sunt un strain. Acolo unde ma duc sau acasa. Multi ma inconjoara, putini ma cunosc, cei mai iubiti se pierd departe. Si eu uit parca sa ma intorc. Sunt un strain mereu intors acasa intr-o vizita fugara. Ii vad pe oameni si ii iubesc. Ii simt pe toti, dar nu mai sunt simtit de nimeni. Sunt doar un om care trece timid, salutand politicos cu povesti de departe. Casa mea e mereu noua, prietenii mei sunt oamenii noi intalniti, pe care intr-o zi am sa ii las, cand urmeaza sa plec mai departe. 
Sa fiu eu oare ala norocos? 
Cand am sa ma intorc am sa fiu norocos. Pentru ca m-am intors in tara mea, sa-mi sarut pamantul si oamenii din acelasi pamant ca si mine. Dar pana atunci... Imi vin in minte vreo doi prieteni cel putin care m-ar certa amarnic pentru ceea ce am scris mai sus: 
”Tu razi, mai Tudore, razi de noi! Cum sa te plangi de asemenea prostii, pe o insula exotica?” 
Sigur, ploaia era cea care trezea in mine melancolii si doruri nespuse. Nu as fi zis ca asa ceva se putea intampla. Ma simteam tulburat dar detasat in acelasi timp, fara prea multe resentimente. De fapt nu simteam nimic. Nici un gand, nici un impuls de fericire, iar tulburarea era precis de la oboseala. Inima batea nebuneste de o emotie prea rar intalnita. Gandurile mi se luminara brusc odata cu seninul care acapara intunericul. Ploaia se opri, vantul inceta si oraselul prinse viata, desi era cu mult trecut de miezul noptii. 
”Aici, mi-am spus, va fi sa fie altfel. Aici se simte viata!” 
Si nu, nu era de la mirosul de marijuana.
Ma aflam intr-un satuc, langa Kingstown, capitala statului Saint Vincent si Grenandine, o mica insula situata in Marea Caraibelor in America Centrala. Insula, un munte urias impadurit pana spre poale, unde incepeau plajele, nu avea nici pe departe aerul exotic al Caraibelor. Cel putin, nu in zilele astea. Uraganul aduna cu el tot din vantul muntelui si lasa apoi sa se reverse pana in apele oceanului, maturand nisipul de pe plaja pana la pamant, lasand in urma doar namol si resturi. Oamenii priveau pasivi de la ferestre, din pragul usilor sau chiar isi vedeau linistiti de treburile lor din interior, cand intreaga viitura cobora peste oras, luand cu ea auriul de altadata al nisipului fin si risipind totul in mare. 
”Asta e obisnuinta”, mi-a spus un satean cateva zile mai tarziu. 
Daca as fi venit cu doua zile inainte nu as fi inteles nimic, nici macar modul de constructie al locuintelor. Oamenii locuiesc practic in pod, cladirile fiind un schelet de piloni masivi, bine infipti in pamant, o adunatura de barne unite intre ele pana sus, in pod cum spuneam, unde se afla casa propriu-zisa. Era ca si cum toate casele si-au ridicat poalele, precum domnisoarele isi ridica fustele, si si-au ancorat picioroangele in sol asteptand sa treaca apa. 
De aceea oamenii isi vedeau de treburile lor.
 Apa vine si trece. Mizeriile se curata si dispar. Viata isi continua mersul. 
Totul parea al naibii de simplu. 
Viata in general era simpla. 
Un bec in tavan, un dus cu apa de ploaie, o plasa de tantari si greieri cantand frenetic. Dincolo de luminile orasului se intindea intunericul misterios al oceanului. Era cald si umiditatea era excesiva, insa nu din cauza caldurii nu puteam eu sa dorm. Ma framantau ganduri noi, dorinte nestiute, o exultare nefireasca. Locul asta avea ceva aparte. Desi negrul infinit al noptii ar fi trebuit sa ma sperie, in mintea mea zambea entuziasmul. 
Aici e paradisul! Uraganul e doar de fatada. Vine si trece. Simplitatea vietii pe care urma sa o descopar in zilele urmatoare avea sa ma intinereasca din nou si sa imi dea un nou impuls in viata. Si ceea ce a urmat a depasit cu mult orice inchipuire. 

Partea a doua a povestii se afla  aici

8 comentarii:

bogdyfmb spunea...

Îmi era dor să aud viața din tine! Îmi era dor să ascund moartea din mine undeva! Și acum ești din nou aproape scriind ,,viu" cu greșeli, din suflet!

Anonim spunea...

in ciuda micilor greseli(vezi daca nu mai arunca o a doua persoana o privire pe text inainte de publicare? :-p ),ai o poveste extrem de frumoasa si usor trista...oamenii nu te-au uitat si nici nu au renuntat la prietenia pe care o au cu tine..cel putin nu cei care te apreciaza cu adevarat..nu ai pierdut nimic viata a avut grija sa-ti trieze prietenii si sa-ti arate care mai sunt sau nu ;)

Tudor Enea spunea...

Bogdyfmb - Ascunde moartea departe. Las-o ca vine mai tarziu. Suntem vii si cand nu ne place. Multumesc pentru discretie.

Tudor Enea spunea...


Anonim - multumesc mult. Cine sa arunce o privire in pustietatea asta?
Partea a doua urmeaza curand si e mai vesela. O sa aiba si poze. Fara greseli de punctuatie sau litere mancate.

Elena Staicu spunea...

O sa-ti apartii totdeauna tie, si o sa apartii malinului. Ma bucur ca te regasesc.

Anonim spunea...

Daca acolo e pustiu nu inseamna ca nu exista rezolvare...distanta nu strica prieteniile ci lipsa comunicarii ;-) :-p ...aaa si mi*ai promis ceva cand ai fost acasa,probabil ai si uitat...

Tudor Enea spunea...

Elena Staicu - imi multumesc ca esti mereu aici. Malinul meu e mereu acasa.

Tudor Enea spunea...

Anonim - in caz ca aveam vreun dubiu cu privire la cine esti, acum stiu sigur. Multumesc mult. Ai dreptate!