Speranta din fotografii

Casa aia era de fapt o camera. Patru pereti de caramida veche si roasa, prost tencuita si un acoperis de azbest deasupra sustinut de bolovani impotriva vantului. Usa de tabla, casa fara ferestre. Inauntru, aerul era aproape fierbinte, doar ca pe jos era racoare. Pamantul ala negru si batatorit de atatea corpuri care s-au intins de-atatea ori peste el, tinea rece. Nu exista podea la fel cum nu exista nici o piesa de mobilier. Nici masa, nici scaun, nici pat pe care sa doarma cineva. Dulapul era inutil, toate hainele lor erau doar cele pe care le purtau in fiecare zi si le spalau sambata, in raul care curgea in apropierea mahalalei. De tavan, intr-un colt de tabla era atarnat un cabu cu o dulie la capat si un bec difuz. Il aprindeau doar noaptea cand mancau. Nu aveau nici un motiv sa il tina aprins in alte conditii. Peretii sunt tot din caramida roasa si pe intuneric si pe lumina. Electricitatea era singurul motiv care le amintea, odata pe zi,  la fel ca si altor cateva zeci de mii de oameni care traiau in mahala, ca viata lor ar trebui sa fie altfel. Numai ca becul ala lumina a iluzie. Tehnologia si confortul  nu s-au inventat pentru oameni ca ei.

Aici locuia Rajaram cu fratele lui si cu parintii. Erau norocosi. O familie inca intreaga. Tatal sau lucra pe santier si venea in fiecare noapte acasa. Nu castiga mult, insa nu arunca banii pe bauturi sau tigari. Era cumpatat avand constiinta inca neatinsa de inflamatia casta a saraciei. Se ingramadeau unul in altul pe pamantul racoros si dormeau lnistiti pana dimineata. In fiecare noapte de la inceputul vietii lor. Fericirea pentru ei se traducea in imbratisarea  nocturna care ii tinea legati si uniti in fiecare noapte, pe viata. Pe unul din pereti era scobita o gaura ca un raft. In intunericul obscur raftul ala tinea loc de bucatarie. Patru farfurii de tabla, un ceaun, o sticla de plastic; O galeata pentru apa si o lingura mare de metal, pentru mestecat in fiertura de legume care uneori era pranz, cina si mic dejun laolalta. Asa traia unul din elevii mei cei mai silitori, care ma invitase sa ii fac o vizita pe vremea cand eram profesor la o scoala in mahala. I-am facut poze si am stat impreuna minute in sir. Nu ziceam nimic. Doar stateam asa, unul in fata celuilalt asezati relaxati si privind apusul. Soarele colora mahalaua in culori de speranta. Noi vorbeam in gand si ne intelegeam atat de bine fara sa ne spunem nimic.
M-am intors la Rajaram dupa doua saptamani. Casa lui era la fel, patru pereti sub acoperisul de tabla sustinut de bolovani si becul din tavan care se aprindea doar cand era ora mesei.
Baiatul intra in camera si puse degetul la gura in semn de soapta.
– Sa nu afle mama ca am aprins lumina.
Pe pereti fara var, Rajaram zambeste din fotografii. Copilul rade si stinge becul apoi il aprinde din nou.
Mama-sa vine pe drum cu galeata de apa pe cap. Baiatul sare sa ii ia galeata si o apuca de mana sa se grabeasca. Femeia se impotriveste o clipa si apoi se lasa purtata stangace in graba feciorului sau. E tanara. Poate 25 de ani. Soarta i-a imbatranit chipul lasandu-i din tinerete doar sclipirea din ochi. Se sperie cand se aprinde becul in mijlocul zilei, apoi se fastaceste si isi duce mana, in semn de mirare, la gura. Ofeaza si rade, cu un ochi plange si cu al doilea isi ineaca privirea in pozele de pe pereti. Plang amandoi. Becul se stinge. S-a luat curentul in mahala. Caldura e mare, praful mi se imbiba in par si sudoare. Cei doi se uita mai departe la poze desi inauntru e bezna. Pentru ei, fotografiile alea stralucesc precum soarele.
Imi caut pasii prin praful dumului incercand sa imi gasesc rostul in lumea asta. Barbati obositi se intorc de la munca, femei si copii ii asteapta in pragul caselor cu patru pereti. In mahala miroase a inserat si e
liniste. De undeva, dintre miile de case desenate la fel, se inalta o raza de speranta.
Rajaram aprinde becul si rade, zambetul lui inseamna viata.
Astazi mi-e dor de India si ma gandesc cu tristete ca au ramas atat de multe case in care as fi putut sa mai aprind speranta.

 

 

4 thoughts on “Speranta din fotografii

Lasă un răspuns