luni, 13 octombrie 2014

Vise cu omleta

Imi taraiam picioarele prin praf, miscandu-ma aproape in reluare. La viteza mea cred ca doar melcul putea fi invidios. Am batut strada in lung si in lat, avand gatul uscat si corpul molesit de caldura. M-am racorit la un magazin cu un chhachi (a se citi ciaci – un fel de zar produs din lapte de bivolita) si la un altul cu un lassi, amandoua servite direct din punga de plastic, cu paiul. In conditiile date, exceptand apa calda si nefliltrata, chhachi si lassi sunt singurele bauturi care ma pot racori aici.
Prima e putin sarata si merge de minune cu un varf de sare si coriandru prajit. A doua e dulce si poate avea diverse arome de fructe. Eu prefer simplu, dar fiecare bea dupa gust sau dupa buzunare. Amandoua se gasesc in pungi de plastic, servite din congelator sau lazi frigorifice si le beau pe loc, alaturi de alti zeci de indieni supraincalziti. Ce bun ar fi sa am in camera un frigider, sa il umplu doar cu chhachi si lassi sa ma pot racori mereu, la orice ora din zi si din noapte. Mancarea nici nu ma mai intereseaza. Apa ramane o mare problema, pentru ca mereu trebuie adusa rece si bauta repede pentru a evita incalzirea. Nu exista loc in casa unde se poate pastra la temperatura cat de cat acceptabila. Sa bei apa aproape fierbinte e insa un alt mod de a stinge zapuseala. Da, un frigider ar fi ca o mina de aur acum.
Iesisem astazi sa caut oua. Era duminica dimineata si ma trezisem putin dupa ora sase pentru ca se luase curentul. Fara curent nu merge ventilatorul, iar aerul din camera se incinge brusc, caldura din interior devenind mai puternica decat cea de afara. Dupa un dus care se dorea rece, dar pe care l-am facut cu apa deja incalzita, din butoiul de pe acoperis, m-am hotarat sa ies dupa cafea. Si daca tot am iesit, corpul mi s-a revoltat, stomacul a inceput sa freamete si gura sa imi saliveze, inghitind in sec, provocand in mintea mea senzatii culinare si declansand amintiri aproape uitate despre gustul de omleta cu sunca si cascaval. Imi ploua in gura pe o parte si transpiratia imi curgea siroaie pe de alta parte la cele peste 40 de grade care se inregistrau in aer inca de la primele ore ale zilei.
Ma taraiam asadar prin praful strazii, prin agitatia indienilor care se trezesc prea devreme, miscandu-ma sub soarele dogoritor cautand un magazin care sa vanda oua. In cartierul in care stau, hinduismul e respectat aproape cu strictete, anumite reguli fiind aparate cu sacrificii aparent absurd si de inteles – fara oua, carne, alcool.  Am batut doua strazi lungi, am luat apoi un tuk-tuk (un fel de taxi) spre o alta strada, am cautat in fiecare piata, bazar, magazin, intreband fiecare om, la inceput calm, apoi aproape disperat si in final resemnat si dezamagit. Am gasit oua intr-un singur loc, departe, tarziu, aproape de ora zece si imaginea lor m-a intristat. Descoperirea lor nu a fost o victorie. In plin soare, fara sa fie tinute in frigider, fara sa fie acoperite macar sau protejate de caldura, la o taraba de lemn, jegoasa, cu o lumina obscura si infricosatoare in interior, cu soareci si gandaci care misunau pe podele, oualele de gaina se odihneau in cofraje asezate pe o piatra uriasa, in fata, la vedere, aproape in praful strazii. Sa imi doresc oua si sa nu le am sau sa imi fie rau de moarte dupa ce le-am mancat? Nu parea foarte greu de ales.
Am facu cale intoarsa, fara oua si  fara tuk-tuk, consumand inca un lassi dulce si un chhachi sarat si mai apoi inca alte doua pungi din fiecare, pe drumul lung pana acasa. Undeva la baza drumului, in nisip, sub o copertina de plastic, in fata corturilor inegrite de fum, si de soare, oamenii strazii fierbeau o mana de legume intr-un ceaun. Sorbeam din bautura racoritoare si visam la omleta cu sunca si cascaval, iar ei mancau laolata, cu mana din fiertura fierbinte. 
Cat de ipocrit as fi sa-mi mai doresc acum frigider uitandu-ma la acei oameni care nu au nici saltea pe care sa doarma si nici acoperis deasupra capului cand se intind noaptea pe pamantul fierbinte. Ei nu se plang de caldura sau de apa calda. Ei nu fac pretentii ca apa e nefiltrata. Averea lor e in pungi, insirate prin corturi, mancare le sunt resturile de prin gunoaie, casa lor e mizeria de pe  drum. Si ei, ca si mine, viseaza.


Omleta e departe, am si uitat ca exista, frigiderul e doar fantezie. Intre vise si realitate, undeva s-a asternut praful. 

21 de comentarii:

Anonim spunea...

Inimaginabilul e cumplit de real, pentru unii...O omleta mai gasesti, dar o viata, nu...

Tanta

Tudor Enea spunea...

"O omleta mai gassesti, dar o viata nu..."Cat de profund m-a lovit replica asta. Multumesc mult de tot!

Elena Staicu spunea...

Daca n-am avea visarea, cum ne-ar fi viata? Cum am suporta dualitatea din noi? si din ceilalti...

Tudor Enea spunea...

Viata ar fi intr-o linie diforma si trista. Pentru ca fara visare nu poti sa te intorci inapoi, dar nici sa speri ca e ceva inainte. Fara visare e doar intunericul din fiecare pas pe care il faci nesigur. Multumesc Elena.

Elena Staicu spunea...

Asa e, visarea ne poarta inapoi, ne duce in viitor, intr-un prezent negru. Multumesc si eu.

Tudor Enea spunea...

Stai ca poate m-ai inteles gresit sau exprimarea mea poate nu a fost prea concisa. Spuneam ca fara visare viitorul e incert si prezentul negru. Scuze.

Elena Staicu spunea...

Stai fara grija, te-ai exprimat corect, eu doar am ales sa-i dau interpretarea asta, pentru ca azi am nevoie de visare. Scuze si eu.

Tudor Enea spunea...

Doar azi ai nevoie de visare? Viseaza in fiecare zi pana ajungi sa-ti traiesti visul!

Elena Staicu spunea...

Uneori nu e nevoie sa visezi, visul traisete prin tine, alteori e nevoie de doza dubla sa-ti poti misca pasii de plumb, uneori nu ajuta, alteori sunt volatile. Visele...intr-un fel sau altul se implinesc.
Multumesc pentru sfat,se pare ca e cee ce aveam nevoie sa "aud" in momentul asta.

Tudor Enea spunea...

Ma bucur ca am putut sa iti ofer un astfel de moment.

Elena Staicu spunea...

Probabil ca indienii isi accepta conditia mai usor ca noi tocmai pentru ca se multumesc cu putin. Noi ne complicam voit existenta cand uite, e nevoie de atat de putin pentru un zambet. Multumesc.

Tudor Enea spunea...

Un indian mi-a spus odata ca noi nu putem fi fericiti pentru ca ne plangem din orice. Ei se simt fericiti pentru ca nu considera ca au de ce sa se planga.
Fericirea sta intr-adevar in lucruri simple. Nu ai de ce sa imi multumesti, eu ma bucur pentru fiecare zambet.

Elena Staicu spunea...

Daruit sau...primit.
De aceea te cheama taramurile acelea, pentu simplitate, chiar daca aceasta e identica de cele mai multe ori cu saracia lucie.
Cat despre fericire...cred ca e putin mai complicat, cel putin din punctul nostru de vedere "occidental".

Tudor Enea spunea...

Nu am gasit inca definitia fericirii si nici calea spre ea, insa cu simplitatea incep sa inteleg cate ceva. {Daca imi permiti un zambet urias aici (Ha Ha!)}

Elena Staicu spunea...

Normal ca-ti permit zambetul urias, ca doar este contagios!
Nici eu n-am gasit nici calea, nici explicatia fericirii "lucrul " asta asta de complicat. Iar simplitatea se invata, putin cate putin.

Tudor Enea spunea...

Daca imi permiti un joc de cuvinte, fericirea se obtine din lucruri simple, insa pare complicat sa obtii simplitatea pentru a fi fericit. Nu-i asa?

Elena Staicu spunea...

Tocmai ma gandeam: de ce o fi asa greu sa ajungem la simplitate in fericire? cand in foarte multe alte domenii ale vietii ne reuseste?

Tudor Enea spunea...

Cred ca e mai usor sa oferim fericire celor din jur. Daca cei din jur ar fi si ei preocupati sa ne ofere mai mult fericire poate atunci ar fi mai simplu. Totusi, fara sa vrem, suntem cu totii responsabili sa avem grija si de propria persoana, chiar daca uneori pare atat de complicat sa combinam intre ele mai multe lucruri simple. Cred ca intram prea mult in filosofie si ne complicam fara sa ne dam seama. Exact ca in momentul de fata. :)

Elena Staicu spunea...

Hmm, mesajele s-au petrecut cumva pe drum. Aici ar incapea un zambet din acela urias.
Pai, cam ce ar fi fericirea? si simplitatea? Cum sa facem sa nu se mai excluda reciproc?
Sa renuntam la asteptari, la dorinte? Cum sa facem sa fim mai tot timpul zen? Cum sa facem ca starea noastra de bine sa nu mai depinda decat de noi?
Cum sa facem?


Elena Staicu spunea...

Corect! e in natura nostra sa complicam. Multumesc pentru timpul tau.

Tudor Enea spunea...

Doar sa fim noi insine. Si zambetul urias nu incape aici, Doar o parte din el. Restul da pe dinafara. Eu iti multumesc pentru toate. :)