miercuri, 27 august 2014

...să mai trăiesc odată!


Îmi vin în minte doar rime. Rime goale, simple, mute. Monosilabice și reci, fără cuvinte. E ca și cum am uitat să vorbesc. O îngânare tristă care-mi cântă o melancolie aparent uitată este tot ce susura între buze. Și ochii văd și adună în spatele retinei mii de imagini grele, precum un aparat foto performant, click după click, poză după poză, faptele din viața pe care am ales să o trăiesc. Și obiectivul se închide silețios, capturând prezentul și transformându-l în amintire. Apoi, cu ochii deschiși larg, merg mai departe, cu picioarele îngropate în praf, gunoaie și bălegarul vacilor care nu își cunosc rostul în aglomerația de pe stradă. Când clipesc, mi-aș dori ca pleoapele să rămână lipite și lumina să se stingă pentru mai mult de o clipă. Am nevoie de somn. Un somn lung și tăcut, fără vise. O letargie împinsă spre infinit, care să mă încarce înapoi cu viață.
Când mi-am propus să vin in India, am crezut că va fi ultimul lucru pe care îl voi face. O ultimă călătorie, o ultimă experiență, o ultimă dorință împlinită. Să văd India și să mor suna frenetic în întreaga mea minte, obosită de rutina zilnică și de viața banală și neîmplinită de acasă. Apoi, ca printr-o minune, după doi ani în care m-am plimbat prin lume mai mult decât am făcut-o până atunci în toate visele, am reușit să ajung pe pământul numit magic, în țara făgăduinței, în ținutul mistic și plin de tradiții, în India mea, în visul împlinit.
Da! Pot să mor acum, mi-am zis, dar oare vreau?

Nu m-am plâns de gunoaie, sau caldura prea mare. Nici de lipsa electricității sau a confortului cu care eram obișnuit. Nu m-au deranjat animalele venerate, cu pantofi legați la gât, care ispăsesc viața ca o pedeapsă, în soarele apăsător și nisipul prea fierbinte. Nu m-am plâns de haos, de gălăgie sau de îmbulzeala nemarginită a indienilor. Nu am judecat pe nimeni, oricât de mult m-aș fi simțit îndepărtat de principiile mele sau chiar insultat. Oamenii sunt așa cum au fost lăsați să fie: cu simț propriu de decizie și cu o putere nemărginită de adaptabilitate. Tu cum ai trăi când alte sute de mii de oameni împart același spațiu cu tine, vor același lucru ca și tine, mănâncă din aceeași oala din care tu alegi în grabă și flămând ultimele rămășite ale unei fierturi de legume, căutând disperat din ochi, ceva de ale gurii, pentru că stomacul îți cere să fie îndestulat?
E drept că nu m-am plâns nici de foame. Și nici de sete când gatlejul uscat nu mai avea putere să vorbească măcar. Nimic nu e rece sub soarele Indiei, cu atât mai puțin apa. Și nici curat.
Mă simt ca într-o cutie. Un cub uriaș și fierbinte închis dedesubtul horei care dansează fără muzică, într-un vuiet care-mi zgârie urechile. Mă sufoc și revin mereu la viață, fără să mor, doar visând că trăiesc.
Și poate e deajuns…cu viața lor m-am hrănit până acum ca să rămân în viață.
Mă bat cu rime azi. Îmi cântăă la ureche seci, precum huruitul nesfârșit al mopedelor indiene. Mă zbat între ele, căutând armonia. Nu mai simt pace. Vreau să scuip din mine tot, să aștern poezia  imaginilor pe care le-am adunat în spatele retinei… Totul e  praf. Și e la propriu.
Să văd India și să mor nu e o sintagmă palpabilă. Șase luni pe tărâmul pe care Eliade l-a venerat atat de mult… șase luni în care i-am citit poveștile într-o încercare disperată de a găsi similitudini. Atunci era altfel. Acum poate e doar prea târziu. Sau poate prea mult sau prea mulți. Nu, aici nu pot să mor!
Clepsidra se întoarce și curge precum vântul care a uitat să mai bată. Nisipul nu e închis, zboara liber înegurând minți și colorând chipuri. Timpul e haotic, dar cui îi pasă? Mă sting căutând șoapta  în aerul arzând prin bezna cu claxoane.
Mi-e dor de liniște!
Mi-e dor de cântec!
Mi-e dor de viață!

Vreau să ma întorc acasă să mai trăiesc odată!


8 comentarii:

pandhora spunea...

ma bucur de bucuria regasirii senzatiei de acasa dar, am asa un feeling ca mult nu vei ramane pe aici :)
cred ca necunoscutul si provocarile sunt un magnet mult prea puternic pentru tine :)

Alex spunea...

Te salut, dragă Tudore! Mă bucur să citesc aici, la tine, gânduri frumoase.
Numai bine îţi doresc! :-)

Elena Staicu spunea...

Dincolo de magia departarilor, de misticul tairii visului cu ochii deschisi, e normal sa ti se faca dor de acel loc unde malinul te asteapta inganand albastru cantec de aducere aminte.
De acel acasa unde mai poti trai o data, sau poate in continuare, de locul unde linistea iti alinta tamplele cu palmele mamei...la orice varsta. E normal, e uman, e romanesc.

Sa ajungi cu bine acasa.

Anonim spunea...

mioara.marin> te asteptam acasa. ne este dor de tine. dar oriunde te va duce viata, tu ne vei darui mereu un strop din sufletul tau care ne va face viata mai frumoasa. iti multumesc Tudor pentru ceea ce esti!

Tudor Enea spunea...

Pandhora - Asa este, provocarile de acest gen nu prea ma tin prea mult acasa. Multumesc!

Tudor Enea spunea...


Alex - Salutari si multe urari de bine,Iti multumesc mult!

Tudor Enea spunea...


Elena Staicu - ah, malinul meu, era asa de verde si frumos acasa. Ma bucur mult ca l-am gasit, chiar daca nu plin de flori, macar verde. Iti multumesc frumos!

Tudor Enea spunea...

Mioara Marin - ma bucur mult si ma simt flatat pentur astfel de cuvinte. Multumesc din suflet!