sâmbătă, 20 decembrie 2014

In anul care-a fost

Mergeam pe drum si intunericul se revarsa peste mine. Nu eram constient de lungimea soselei, asa cum nu stiam nici unde e capatul drumului pe care am ales sa ma indrept. In orizont, invalmasiti in negura, norii se repezeau peste zari, facand imposibil de realizat unde se termina cerul si incepea pamantul. Totul era doar o noapte flamanda care musca din mine proportional cu marimea pasilor mei. Ma afundam spre necunoscut.

marți, 2 decembrie 2014

Cântec pentru copiii lumii

Dacă cineva mi-ar fi spus acum doi ani că ȋntr-o zi voi dona o sumă importantă de bani ȋn scopuri umanitare probabil aş fi râs şi aş fi crezut că dacă aş avea bani să donez ȋnseamnă că voi fi bogat.

luni, 20 octombrie 2014

Mandrie nationala


- Buna, ce faci?
- Abia m-am intors.
- Dar nu ti-a fost bine?
- Ba da, intr-un anume fel.
- Cum e acolo? Cum sunt oamenii?
- Mare majoritate sunt egoisti, ignoranti si plini de indiferenta…
- Aha, cam ca la noi, adica.
- Nu e ca la noi. Noi suntem altruisti, ne respectam unii pe altii. Suntem prieteni. Intr-un anumit fel suntem fericiti.
- Nu stii nimic, ai fost plecat, ai uitat cum e acasa. Aici nu sunt oameni fericiti.
- Si daca ai sti…!!!

luni, 13 octombrie 2014

Vise cu omleta

Imi taraiam picioarele prin praf, miscandu-ma aproape in reluare. La viteza mea cred ca doar melcul putea fi invidios. Am batut strada in lung si in lat, avand gatul uscat si corpul molesit de caldura. M-am racorit la un magazin cu un chhachi (a se citi ciaci – un fel de zar produs din lapte de bivolita) si la un altul cu un lassi, amandoua servite direct din punga de plastic, cu paiul. In conditiile date, exceptand apa calda si nefliltrata, chhachi si lassi sunt singurele bauturi care ma pot racori aici.

duminică, 12 octombrie 2014

“Oau”, “Ahh” si “Hmm”

Randurile de mai jos, desi modifica putin tonul povestirilor mele din ultima vreme, aducandu-ma inapoi in tara de unde am schimbat totul, ofera in urma unei cereri venita din partea Comunitatii romanilor din Norvegia, o explicatie rudimentara a celor trei interjectii ce se regasesc in paragraful urmator:
"Dupa un an de locuit in Norvegia, unde am trecut de la "Oau!", la vremea primului impact cu o tara scandinava, la "Ahh...!" pe la mijlocul perioadei si am ajuns la "Hmm..." in zilele noastre..."
Explicatia poate fi doar inceputul unor povesti bazate pe intamplari reale, petrecute pe parcursul experientei mele anterioare in Norvegia:

vineri, 10 octombrie 2014

....sa ma intorc acasa!

...Atunci m-am gandit pentru prima data la faptul ca ma intorc acasa. Asta ma asteapta in camera mea. Ochi inlacrimati de la o alergie necunoscuta, transpiratie ciudata, alternata cu frisoane ocazionale, o serie neincetata de stranuturi si tuse seaca. Asa e mereu acasa.

miercuri, 27 august 2014

...să mai trăiesc odată!


Îmi vin în minte doar rime. Rime goale, simple, mute. Monosilabice și reci, fără cuvinte. E ca și cum am uitat să vorbesc. O îngânare tristă care-mi cântă o melancolie aparent uitată este tot ce susura între buze. Și ochii văd și adună în spatele retinei mii de imagini grele, precum un aparat foto performant, click după click, poză după poză, faptele din viața pe care am ales să o trăiesc. Și obiectivul se închide silețios, capturând prezentul și transformându-l în amintire. Apoi, cu ochii deschiși larg, merg mai departe, cu picioarele îngropate în praf, gunoaie și bălegarul vacilor care nu își cunosc rostul în aglomerația de pe stradă. Când clipesc, mi-aș dori ca pleoapele să rămână lipite și lumina să se stingă pentru mai mult de o clipă. Am nevoie de somn. Un somn lung și tăcut, fără vise. O letargie împinsă spre infinit, care să mă încarce înapoi cu viață.
Când mi-am propus să vin in India, am crezut că va fi ultimul lucru pe care îl voi face. O ultimă călătorie, o ultimă experiență, o ultimă dorință împlinită. Să văd India și să mor suna frenetic în întreaga mea minte, obosită de rutina zilnică și de viața banală și neîmplinită de acasă. Apoi, ca printr-o minune, după doi ani în care m-am plimbat prin lume mai mult decât am făcut-o până atunci în toate visele, am reușit să ajung pe pământul numit magic, în țara făgăduinței, în ținutul mistic și plin de tradiții, în India mea, în visul împlinit.
Da! Pot să mor acum, mi-am zis, dar oare vreau?

Nu m-am plâns de gunoaie, sau caldura prea mare. Nici de lipsa electricității sau a confortului cu care eram obișnuit. Nu m-au deranjat animalele venerate, cu pantofi legați la gât, care ispăsesc viața ca o pedeapsă, în soarele apăsător și nisipul prea fierbinte. Nu m-am plâns de haos, de gălăgie sau de îmbulzeala nemarginită a indienilor. Nu am judecat pe nimeni, oricât de mult m-aș fi simțit îndepărtat de principiile mele sau chiar insultat. Oamenii sunt așa cum au fost lăsați să fie: cu simț propriu de decizie și cu o putere nemărginită de adaptabilitate. Tu cum ai trăi când alte sute de mii de oameni împart același spațiu cu tine, vor același lucru ca și tine, mănâncă din aceeași oala din care tu alegi în grabă și flămând ultimele rămășite ale unei fierturi de legume, căutând disperat din ochi, ceva de ale gurii, pentru că stomacul îți cere să fie îndestulat?
E drept că nu m-am plâns nici de foame. Și nici de sete când gatlejul uscat nu mai avea putere să vorbească măcar. Nimic nu e rece sub soarele Indiei, cu atât mai puțin apa. Și nici curat.
Mă simt ca într-o cutie. Un cub uriaș și fierbinte închis dedesubtul horei care dansează fără muzică, într-un vuiet care-mi zgârie urechile. Mă sufoc și revin mereu la viață, fără să mor, doar visând că trăiesc.
Și poate e deajuns…cu viața lor m-am hrănit până acum ca să rămân în viață.
Mă bat cu rime azi. Îmi cântăă la ureche seci, precum huruitul nesfârșit al mopedelor indiene. Mă zbat între ele, căutând armonia. Nu mai simt pace. Vreau să scuip din mine tot, să aștern poezia  imaginilor pe care le-am adunat în spatele retinei… Totul e  praf. Și e la propriu.
Să văd India și să mor nu e o sintagmă palpabilă. Șase luni pe tărâmul pe care Eliade l-a venerat atat de mult… șase luni în care i-am citit poveștile într-o încercare disperată de a găsi similitudini. Atunci era altfel. Acum poate e doar prea târziu. Sau poate prea mult sau prea mulți. Nu, aici nu pot să mor!
Clepsidra se întoarce și curge precum vântul care a uitat să mai bată. Nisipul nu e închis, zboara liber înegurând minți și colorând chipuri. Timpul e haotic, dar cui îi pasă? Mă sting căutând șoapta  în aerul arzând prin bezna cu claxoane.
Mi-e dor de liniște!
Mi-e dor de cântec!
Mi-e dor de viață!

Vreau să ma întorc acasă să mai trăiesc odată!


vineri, 23 mai 2014

Poveste parfumată de viață



Pe marmura rece din fața școlii desenez flori din prafuri colorate. În fiecare floare se ascunde dorința, în fiecare culoare se ascunde speranța. Într-o zi am să îmi împlinesc visul. Într-o zi voi avea un loc de muncă. Într-o zi voi avea un viitor. În ziua aceea îmi voi lua de mână fratele, sora și mama, pășind împreună spre o altfel de viață. Dar până atunci...

duminică, 11 mai 2014

Adânc de dor și de departe

Cât de adânc să cobori în zbor printre ape, ca mai apoi să te ridici din nou printre nori?
Cât de departe poți să vezi, căutând zarea, să-ți atingi orizontul tangențial cu inimă plânsă de dor?
Cât de sus să-te nalți ca să-ți îngheți două lacrimi, ca mai apoi să te lași pradă uitării?
Și nici măcar nu trebuie să uiți…

miercuri, 30 aprilie 2014

Miercurea fara cuvinte - Cand mi-e dor de ploaie

Si uneori mi-e dor de ploaie... Atunci invoc cerul sa ia culoarea pamantului, marea sa-si ascunda albastru si norii sa-si coloreze seninul in asteptarea furtunii. Si apoi linistea...

vineri, 25 aprilie 2014

Pe cand iti doresti primavara...

Ma-ntorc cu dor sa-mi vad cum mi te scuturi. Ma-mbat cu miresme de parfum si petale, ma imbrac cu iubire peste aleile goale. Malinul acasa a inflorit fara mine. El stie ca de undeva de departe il caut din priviri purtandu-l in suflet. M-am deschis in lume si zbor; curand, imi zic, curand am sa ma-ntorc. Dar pan-atunci mai trece-un an...

joi, 24 aprilie 2014

Cine a inventat magia?

Cine a inventat magia? Nu magia cu hocus pocus, ci aia cu suflete, precum atunci cand te roade tare un lucru si nu stii de unde a aparut sau mai rau, de ce a disparut. Magia sufletelor tine deobicei de dragoste, dar aici ma refer doar la expresivitate. Un fel de magie care mangaie sufletul, coloreaza cerul si indulceste viata...

duminică, 20 aprilie 2014

Sarbatori pascale la... Taj Mahal

Gandul imi zboara catre voi intr-o zi cu o semnificatie atat de aparte. De la racoarea marmurei albe a aTaj Mahal-ului va transmit urari de bucurie si dorinta de a avea sarbatori cu caldura in suflete. Hristos a Inviat! Paste fericit!

miercuri, 16 aprilie 2014

Miercurea fara cuvinte - Invitatie la un ceai

...Pana sa ajung in India, m-am delectat timp de trei luni cu peisaje din intreaga Asie. Astazi, pentru voi, o plantatie de ceai in Cameron Highlands, Malaiezia. Invitatia e la cules de ceai si mai tarziu la savurat licoarea.

marți, 15 aprilie 2014

Parte din normalitate

Scoala e de fapt o casa intr-un cartier nu foarte sarac. Insa cum poti define ce e sarac si ce e bogat? Privind cu ochii de acasa, cartierul e o mahala. Insa e una dintre cele mai cochete. Exista si corturi pe terenuri aride unde oamenii dorm sub bataia soarelui torid. Exista si case darapanate in care nu ar trebui sa locuiasca nimeni, insa adapostesc 5, 6, sau poate 10 suflete. Exista si praf si mizerie si sobolani si vacile sfinte.

sâmbătă, 5 aprilie 2014

Somnul indienilor

Indienii dorm mult.Mult si repede. Atat de repede incat la zece seara aproape ca nu mai e nici tipenie pe strada. Si lucru asta avea sa nu-mi pice bine. Am patit-o chiar din prima zi cand am ajuns in India. Stomacul mai cerea niste biscuiti, o ciocolata, ceva-orice pentru completarea mesei de seara, care, intre noi fie vorba, nu fusese nici pe departe indestulatoare. Eram de-a dreptul flamand.

luni, 31 martie 2014

Primele impresii

Praf, gunoaie, gropi, vaci, porci spinosi sau mai putin spinosi, capre si indieni. Caldura mare, case darapanate in care nu ar trebui sa locuiasca nimeni dar totusi adapostesc 4, 5, 7 suflete, Motociclete, biciclete, elefanti, trasuri improvizate trase de camile. Tarabe cu fructe, legume, condimente si diverse acareturi. Totul e ireal de animat, desprins parca dintr-o poveste paradoxala si imposibil de imaginat in realitate. Cerul e partial senin, nu din cauza norilor, ci mai mult a poluarii, galagia din zona te face sa iti doresti sa iti ingropi capul in nisip asa cum fac strutii cand dau de pericol. E un vacarm asurzitor, un zumzait continuu compus din vocile oamenilor, din claxoanele vehiculelor si din mugetul animalelor. Nici un zgomot nu inceteaza, nici un om nu pare sa se opreasca.  Totul e in continua miscare, nimic nu e static, nici macar praful care continua sa se roteasca in aer cu toate ca in atmosfera nu se simte nici macar un firicel de vant.

vineri, 28 martie 2014

marți, 18 februarie 2014

Malaiezia, Pacepa si telemeaua

Soarele coborase in mare colorand-o intr-un sangeriu tomnatic. Caldura de peste zi se risipea acum dincolo de nisipul ce incetase brusc sa mai fie fierbinte. Retrasi pe faleza, cautam printre zecile de restaurant locale, un loc  rafinat cu bucate gustoase. Mancarea, total diferita de cea de acasa, e ieftina si pe alocuri delicioasa. Atunci am vazut pentru prima data un “Colt cu carti” (A book corner). Mi s-a parut interesant sa-l descopar acolo, in inima Malaieziei, pe o insula populata doar de turisti. Si cand te gandesti ca peste tot in lume interesul pentru carte incepe sa piara subit…

marți, 7 ianuarie 2014

Acel departe unde ma aflu acum

Calatorului ii sade bine cu drumul. Asa suna o zicala veche de cand lumea. Nu stiu exact cand si cum am devenit un calator. Poate am fost mereu si nu am stiut. Va mai aduceti aminte de povestea cu rucsacul? Va spuneam atunci, sa tot fie ceva ani  trecuti ca vreau sa evadez si rucsacul e pregatit si ma asteapta. Sigur, a trebuit sa apara momentul potrivit. Sau poate chemarea a fost din ce in ce mai puternica. Privesc acum inapoi cu mandrie si ma minunez inca fara sa vreau: Cand am ajuns atat de departe?
Fotografia mea

Un om obisnuit, calator prin lume si prin viata. In cautarea mea de sine, am calatorit in ultimii cinci ani in peste treizeci de tari, am fost voluntar in proiecte umanitare si am ajuns pedagog la o scoala pentru copii speciali in Danemarca.

Am scris doua carti, prima fiind o colectie de proza scurta adunate intr-un volum cu talc intitulat Raze de senin. A doua carte, un roman al descoperii omului intr-o altfel de viata, intr-o normalitate aproape ireala, o cautare a fericirii si a implinirii sufletesti.  O carte traita inainte de a fi scrisa, intr-o viata de om imbulzita in sase luni de zile, atat cat a durat proiectul umanitar din care faceam parte - "Iubesc. India mea". Un pasaj din carte precum si formularul de comanda le gasiti  aici.