Adevarul despre disparitia unicornilor

Noaptea se plictisise sa mai astepte si chema soarele spre rasarit. Un rosu prelungit imbraca padurea intr-o clipa de raceala tomnatica. Stele palira, roua sclipi printre frunze. Intr-o liniste deplina, statea incremenit ascultand universul sa se miste. Nimic. Doar tacere. In departare, o goarna suna ascutit si prelung, in semn de chemare.

Sa fi fost pe la amiaza si soarele sclipea deja puternic peste coroana copacilor ingandurati. Ceva pasari trecura grabite printre desisuri, insa linistea se asternu din nou ca si cum nu ar fi fost niciodata deranjata. Atunci clipi parca pentru prima oara cu privirea incetosata spre cararea ce se incapatana sa ramana pustie. Nu venea nimeni. Plecasera toti. Isi simtea pielea vibrand in valuri de sudoare. Picioarele erau amortite, intreg corpul apasand peste ele intr-o durere surda, de nedescris. Insa el se incapana sa ramana nemiscat. In sinea lui, orice miscare ar fi fost o tradare. I-a promis sa nu ii iasa in cale. La fel i-a promis ca nu va pleca fara dansa. Si timpul musca din el atacandu-i rabdarea. Goarna se auzi din nou sunand, semn ca ultimii intarziati ar fi trebuit sa se grabeasca. Stia insa ca doar la a treia cantare totul avea sa fie pierdut. Si ea intarzia sa se arate. Insa nici linistea, nici caldura de peste zi si nici asteptarea deja prelungita nu ii zdruncinau inima, nici gandurile, nici hotararea de a ramane pana cand ea va reusi sa ajunga. A treia goarna suna odata cu inserarea cand caldura de peste zi se inalta inspre cer lasand loc unei brize racoroase de vara. Se simtea un miros greu de tacere si infrigurare. Clipi des si ofta prelung. Trebuiau deja sa fie departe, acolo, pe vas, in siguranta, printre ceilalti locuitori ai padurii. Cararea statea trista si capatul ei se pierdea in desisurile ce prindeau culoarea intunericului. Sunetul goarnei isi pastra inca ecoul, lovind in sufletul lui cu idea de neputinta. Era prea tarziu!
Sansa lui la viata statea doar in prezenta pe vas. Si totusi el a preferat sa astepte. Nu putea pleca fara Ea. Iar acum, odata cu ultimul ecou, barca uriasa avea sa isi ridice ancora pentru totdeauna…
…Din desisul negru un fosnet trada linistea inmarmurita. Ciuli urechile si tresari din amortire: vine!
Fosnetul se amplifica, pasii pareau evidenti, cineva se apropia in viteza pe carare: E Ea!
Intunericul era profund, dinspre barca nu se mai auzea niciun semn, insa dansa avea sa ajunga in cele din urma. Ii vazu ochii sclipind si
isi simti respiratia agitata. Ea se opri si isi lasa capul incet peste capul lui. In sfarsit erau impreuna. Asteptarea luase sfarsit. Nici nu mai conta ca barca plecase. Iubirea lor va dainui pentru o eternitate si lumea isi va aminti de ei asa cum au fost: pasnici, frumosi, indragostiti.

 

Arca se desprinse de mult de mal. In ea se aflau toate animalele pamantului. Potopul avea sa se abata peste intreg globul si singurii supravietuitori vor fi cei ce pluteau acum in siguranta pe care  le-o oferea barca uriasa. De pe tarm, undeva de departe, doua perechi de ochi sticleau fericiti in noapte. Unicornul si consoarta sa stateau imbratisati pentru vecie. In ziua de azi unicorni nu mai exista decat in povesti pentru ca unicornul si-a sacrificat existenta in numele iubirii. Daca fara dragoste nu poate exista viata, merita oare dragostea sacrificul suprem?

 

 

6 thoughts on “Adevarul despre disparitia unicornilor

  1. Anonim says:

    Nu merita?
    Viata si dragostea nu sunt intrinseci? Vreau sa spun, dragostea si viata- constiente.
    Cred ca intr-o dragoste adevarat-constienta, nu exista sacrificiu suprem, ci doar daruire. Si cum moartea e doar o trecere intr-o alta "lume" de ce n-am privi cu iubire posibilitatea de a face darul!?
    Dar asata-i doar parerea mea.

    Sa ai o zi frumoasa!

    Elena Staicu

  2. Stau si ma intreb de multe ori oare de ce in dragoste trebuie sa facem sacrificii? Viata asta e facuta asa de straniu si in acelasi timp iti ofera atat de multa palpitatie tocmai pt ca lucrurile nu pot fi niciodata perfecte. Pana la urma, iubim, suferim, facem sacricii, toata ideea e sa nu ne punem niciodata intrebarea daca merita. Pentru ca dragostea prin definitie nu ar trebu sa includa indoiala. Iti multuemsc mult, Elena. Zi frumoasa!

  3. Anonim says:

    Si tu te intrebi?

    Cum ar fi daca am putea sa nu le mai percepem ca pe niste sacrificii?
    Daca ar fi putin mai usor sa ne cream pe noi insine la timpul prezent, daca n-am mai trai atat de ancorati in trecut, atat de depedenti de viitor, poate am simti altfel iubirea. Si fara doar si poate, am tinde spre perfectiune.Si am crea perfectiune.
    Dar acum se pune intrebarea: daca viata ar fi perfecta, daca noi am fi perfecti, catre ce am mai aspira? Pentru ce atunci zborul? Pentru ce atunci visul? Pentru ce atunci dorul? Pentru ca avem toate acestea inscrise-n noi si suntem lasati sa alegem sau nu sa le folosim. Si invatam sa le folosim mai ales atunci cand doare.

    Hm, dar pentru ca definitia vietii e albastru, si cum in albastru incap o mie de nuante…si noi suntem nuante, si noi suntem iubire, atat de perfectibila!

    Multumesc si eu pentru ca stam de vorba.

    O seara frumoasa sa ai.
    Elena Staicu

  4. Vor fi mereu intrebari fara raspuns care nasc alte intrebari…
    … si totusi cred ca exista echilibru. Dragostea fara dor nu ar avea gust, visul fara dorinta nu ar avea cale spre implinire, imposibilul nu s-ar transforma in posibil fara speranta. Iar perfectiunea… cred ca fiecare tinde spre propria perfectiune cu siguranta, iar perfectiunile sunt total diferite de la om la om, tinand de ambitiile fiecaruia. Cat despre albastru… mereu voi gasi sa spun ceva despre asta, mai ales ca, vorba ta, sunt atat de multe nuante…
    Ma ierti pentru "raritatea" cuvintelor mele. Iti multumesc mult, Elena Staicu.

  5. Anonim says:

    Ce ar fi de iertat? esti de acord cu mine ca fiecare lucru, fiecare actiune isi are rostul,locul si timpul sau, asa ca…

    Sa-ti fie bine!
    Elena Staicu

Lasă un răspuns