duminică, 13 ianuarie 2013

Ratacind fara cuvinte


Sa le fi pierdut oare pe toate? Sa fi uitat unde le-am pus? Sau doar s-au ascuns de mine si nu vor sa mai iasa? Sa caut un vinovat sau sa incerc sa redescopar? Unde? Unde s-au ascuns? Cum oare le-am lasat sa se indeparteze de mine?

Privesc in zare si nu sunt. Privesc spre cer si nici albastru nu mai vrea sa ma mai inspire. Tacut, precum infinitul ce cheama pasarea in zbor, ma pierd printre lucruri ce nu stiu cum sa le mai regasesc. In jur e alb. Zapada tipa a pustiu si musca din mine cu raceala. E ger uscat, si primavara e departe. Picioarele se misca agale, caut cararea din instinct, inaintand pribeag pe drumul ce-mi parea odata cunoscut. Cad, ma ridic, ma afund in zapada grea si adanca. Ma zbat si inot, refuz sa ma opresc. Gandul meu e departe si departe vreau sa ma-ndrept spre regasire. Iarna miroase a pustiu otravitor si in jur ma inec in aroma plina de venin. Dincolo de alb m-am risipit si eu precum culori ce s-au stins in mijloc de necunoscut. Pasesc cu greu, merg inainte. Acolo, in fata, candva era un lac, acum pare-un camp nesfarsit monocromatic. Ma intind cu fata spre cer si visez. Cu ochii deschisi catre astru, cu visele calde vreau doar sa zbor. Dezbracat de durere, lipsit de necaz, ma simt usor si plutesc. Oare cand am uitat sa traiesc? Dincolo de nori mi-am regasit chemarea. Dincolo de zbor, vantul mi-a soptit cuvinte ce am uitat sa le rostesc. Mai departe de vis, am regasit in zbor, speranta.
Ieri tineam in mana stiloul si refuzam sa astern pe hartie sentimentele ce le purtam in mine. Cand trecutul si prezentul se scriu cu durere, cauta fericirea in viitor. Cuvintele vor reveni cu speranta. 
Din penita aurita in care imi reflectam gandurile, amintiri refuzau sa se materializeze in cuvinte; astazi am lasat cerneala sa curga cu vise. Din infinitul nedeslusit al tristetii amare am redescoperit, in calimara albastra, zambete.
 Se intampla mereu se te ratacesti fara sa stii de tine. Se prea poate sa incetezi sa mai crezi, sa uiti sa mai speri. Sa nu va lasati pacaliti de zambetul ce uneori uita sa mai apara! Nu va condamna nimeni daca aveti o zi trista. Important e ca in ziua ce vine sa lasati soarele sa zambeasca din nou.

5 comentarii:

pandhora spunea...

aminteste-ti atunci si lasa soarele sa-ti zambeasca...
iarna asta lunga te-a obosit...
incet dar sigur se apropie primavara si totul va fi altfel,ai sa vezi :)
>:D<

Anonim spunea...

De asta Te iubesc , pentru ca ratacirile tale imi arata ca nu sunt singura :)

Tudor Enea spunea...

Pandhora - iarna asta mai tine macar patru luni pe varful asta de munte... Multumesc frumos. Astept primavara.

Tudor Enea spunea...

Anonim - ratacirile sunt calea spre alte fericiri ce "ard" de nerabdare sa fie descoperite.

Cristina C spunea...

Frumos scris!
:) Numai bine!