Intâmplare cu final fericit(?) (partea I )

Mulţi dintre voi stiţi deja că la sfârşitul lunii august
mi-am rupt mâna dreapta. A fost un şoc pentru mine, o sperietură groaznică, pentru că, până ȋn momentul acela, aveam impresia că sunt indestructibil, ferit
de Dumnezeu şi protejat de soartă. Eram eu, un om neȋnfricat şi norocos, căruia
nimic rău nu i se poate ȋntâmpla vreodată. Ziua aceea avea ȋnsă sa ȋmi dovedească
ca oamenii sunt fragili, ca norocul nu ţine numai de tine şi că soarta are căi
misterioase de exprimare. Am să vă povestesc (ȋn două părţi) cum s-a ȋntâmplat, ce am
simţit şi mai ales ce am ȋnvăţat din această experienţă.

 Hotelul ȋn care mă
cazasem era situat pe vârful unui munte, la proximativ 900 metri altitudine. Ȋn
primele zile am exploarat ȋmprejurimile şi mai apoi am vrut să cobor, să văd
tot, să descopăr, sa ȋnvăţ. La 30 de kilometri distanţă se află oraşul
Lillehammer. Localitatea a devenit cunoscută ȋn ȋntreaga lume după ce aici au
avut loc ȋn 1994 Jocurile Olimpice de iarnă. Nu aveam cum să ratez şansa de a
merge acolo, de a sta ȋn locul unde a fost amplasată flacăra olimpică, de a
pune mâna pe asfaltul ȋn care sunt ȋncrustate cele cinci cercuri, simbolul
Olimpiadelor.
 Am plecat la
Lillehammer cu bicicleta. Coboram pe o pantă cu inclinaţie uriaşă, nu vedeam ȋn
faţa mea decât asfaltul şoselei şerpuind până sub cerul din capătul
orizontului. Ȋn urechi ȋmi cânta muzica şi ȋn suflet bucuria. De o parte şi de
alta erau stânci, dealuri, lacuri şi verdeaţă. Erau doar câteva grade, dar nu
mă deranja nimic. Colegii mei de călătorie, doi români şi un portughez aveau
cam 100 de metri avans ȋn faţa mea. De felul meu sunt mai prevăzător şi incerc
să nu mă avânt nebuneşte, chiar dacă bicicleta şi drumul mi-ar fi permis să fac
asta. Acest lucru avea să fie ȋntr-un fel, parte din norocul meu ȋn ceea ce
avea să urmeze.
Eram unde vroiam să fiu, eram fericit. Gonind pe bicicletă
ȋntr-o viteză aproape nebună, ȋnconjurat de natură, mă simţeam liber şi plin de
viaţă. Atunci mi s-a rupt lanţul. Am vrut să pun frână şi m-am dezechilibrat
pentru o jumătate de secundă. Nu am intrat ȋn panică şi am reuşit să mă redresez,
ȋnsă lanţul a sărit inexplicabil ȋn roata din faţă blocând-o. Norocul meu a
fost că viteza nu mai era atât de mare, frâna apucase să muşte din roata cu o
fracţiune de secundă inainte să mă dau peste cap.
Am simţit că zbor ȋnsă zborul
nu era spre ȋnălţimi ci ȋntr-o săritură spre necunoscut. Privirea mi s-a apropiat
ameninţător de asfalt, dar ȋncă pluteam. Am văzut cerul, apoi iar asfaltul. Când
bicicleta mi-a trecut razant cu creştetul capului, eram deja ȋntins pe şosea. Deasupra
era cerul albastru şi dintr-un colţ de sticlă, rătăcit undeva ȋn apropiere, o
rază de soare ȋmi reflecta ȋn privire. Era liniste. Nu simţeam nimic şi timpul
parcă se oprise pentru mine. Aşteptam să mă ȋnalţ către albastru, pentru că ȋn
acea clipă credeam că viaţa a ȋncetat să mai existe pentru mine ȋn lumea ȋn
care trăisem până atunci.
– Va urma –

 

 

2 thoughts on “Intâmplare cu final fericit(?) (partea I )

  1. Carmen RM says:

    cu tota nenorocirea si tristetea situatiei, trebuie sa spun ca … povestea este fascinanta! m-a captivat si … nu din curiozitate, ci din compasiune, vin urgent la partea a doua, sa vad, poate pot acorda primul ajutor unui biciclist, la fata accidentului 😉

Lasă un răspuns