duminică, 9 decembrie 2012

Intâmplare cu final fericit(?) (partea I )


Mulţi dintre voi stiţi deja că la sfârşitul lunii august mi-am rupt mâna dreapta. A fost un şoc pentru mine, o sperietură groaznică, pentru că, până ȋn momentul acela, aveam impresia că sunt indestructibil, ferit de Dumnezeu şi protejat de soartă. Eram eu, un om neȋnfricat şi norocos, căruia nimic rău nu i se poate ȋntâmpla vreodată. Ziua aceea avea ȋnsă sa ȋmi dovedească ca oamenii sunt fragili, ca norocul nu ţine numai de tine şi că soarta are căi misterioase de exprimare. Am să vă povestesc (ȋn două părţi) cum s-a ȋntâmplat, ce am simţit şi mai ales ce am ȋnvăţat din această experienţă.
 Hotelul ȋn care mă cazasem era situat pe vârful unui munte, la proximativ 900 metri altitudine. Ȋn primele zile am exploarat ȋmprejurimile şi mai apoi am vrut să cobor, să văd tot, să descopăr, sa ȋnvăţ. La 30 de kilometri distanţă se află oraşul Lillehammer. Localitatea a devenit cunoscută ȋn ȋntreaga lume după ce aici au avut loc ȋn 1994 Jocurile Olimpice de iarnă. Nu aveam cum să ratez şansa de a merge acolo, de a sta ȋn locul unde a fost amplasată flacăra olimpică, de a pune mâna pe asfaltul ȋn care sunt ȋncrustate cele cinci cercuri, simbolul Olimpiadelor.
 Am plecat la Lillehammer cu bicicleta. Coboram pe o pantă cu inclinaţie uriaşă, nu vedeam ȋn faţa mea decât asfaltul şoselei şerpuind până sub cerul din capătul orizontului. Ȋn urechi ȋmi cânta muzica şi ȋn suflet bucuria. De o parte şi de alta erau stânci, dealuri, lacuri şi verdeaţă. Erau doar câteva grade, dar nu mă deranja nimic. Colegii mei de călătorie, doi români şi un portughez aveau cam 100 de metri avans ȋn faţa mea. De felul meu sunt mai prevăzător şi incerc să nu mă avânt nebuneşte, chiar dacă bicicleta şi drumul mi-ar fi permis să fac asta. Acest lucru avea să fie ȋntr-un fel, parte din norocul meu ȋn ceea ce avea să urmeze.
Eram unde vroiam să fiu, eram fericit. Gonind pe bicicletă ȋntr-o viteză aproape nebună, ȋnconjurat de natură, mă simţeam liber şi plin de viaţă. Atunci mi s-a rupt lanţul. Am vrut să pun frână şi m-am dezechilibrat pentru o jumătate de secundă. Nu am intrat ȋn panică şi am reuşit să mă redresez, ȋnsă lanţul a sărit inexplicabil ȋn roata din faţă blocând-o. Norocul meu a fost că viteza nu mai era atât de mare, frâna apucase să muşte din roata cu o fracţiune de secundă inainte să mă dau peste cap. 
Am simţit că zbor ȋnsă zborul nu era spre ȋnălţimi ci ȋntr-o săritură spre necunoscut. Privirea mi s-a apropiat ameninţător de asfalt, dar ȋncă pluteam. Am văzut cerul, apoi iar asfaltul. Când bicicleta mi-a trecut razant cu creştetul capului, eram deja ȋntins pe şosea. Deasupra era cerul albastru şi dintr-un colţ de sticlă, rătăcit undeva ȋn apropiere, o rază de soare ȋmi reflecta ȋn privire. Era liniste. Nu simţeam nimic şi timpul parcă se oprise pentru mine. Aşteptam să mă ȋnalţ către albastru, pentru că ȋn acea clipă credeam că viaţa a ȋncetat să mai existe pentru mine ȋn lumea ȋn care trăisem până atunci.

- Va urma -

2 comentarii:

Carmen RM spunea...

cu tota nenorocirea si tristetea situatiei, trebuie sa spun ca ... povestea este fascinanta! m-a captivat si ... nu din curiozitate, ci din compasiune, vin urgent la partea a doua, sa vad, poate pot acorda primul ajutor unui biciclist, la fata accidentului ;)

Tudor Enea spunea...

Carmen - cred ca toata lumea stia ca sunt bine si am scapat ieftin, insa de dragul suspansului am pus povestea in doua parti.:) Multumesc frumos.

Fotografia mea

Un om obisnuit, calator prin lume si prin viata. In cautarea mea de sine, am calatorit in ultimii cinci ani in peste treizeci de tari, am fost voluntar in proiecte umanitare si am ajuns pedagog la o scoala pentru copii speciali in Danemarca.

Am scris doua carti, prima fiind o colectie de proza scurta adunate intr-un volum cu talc intitulat Raze de senin. A doua carte, un roman al descoperii omului intr-o altfel de viata, intr-o normalitate aproape ireala, o cautare a fericirii si a implinirii sufletesti.  O carte traita inainte de a fi scrisa, intr-o viata de om imbulzita in sase luni de zile, atat cat a durat proiectul umanitar din care faceam parte - "Iubesc. India mea". Un pasaj din carte precum si formularul de comanda le gasiti  aici.