Înainte de sezon II

Continuarea de aici

…A merge la munte în afara sezonului e cam acelaşi lucru cu a
merge pe litoral iarna. Toate arată la fel, însă e pustiu şi lipsesc detaliile care însufletesc atmosfera.
Pustietatea nu ne-a speriat. Nici zăpada şi nici vremea capricioasă. Însă
faptul că am plecat pe cărări neumblate de mult timp, putea să ne coste scump.
Nu am fost inconştienţi, ştiam în ce ne aruncăm, am putea spune că am fost
puţin mai îndrăzneţi decât am fi crezut că suntem.

Întunericul muşca din noi şi linistea părea să ne înghită
fiecare cuvânt pe care ne doream să-l rostim. Se auzeau doar paşii grăbiţi,
alergând obosiţi sub greutatea rucsacilor. Bâjbâiam în necunoscut şi dincolo de
noapte nu se întrezărea nimic. Cât timp am mers pe cărare nu am folosit
lanternele pentru a economisi bateriile. Refugiul pe care îl căutam urma insă,
să fie în afara drumului. Cel mai greu a fost să ghicim unde să părăsim cărarea
şi să căutăm clădirea pierdută în beznă. După indicaţiile primite de cabanierul
care ne-a răspuns la telefon (speriat de faptul că noi suntem la uşa cabanei şi
el plecase spre oraş), în căsuţa salvamontiştilor aveam să găsim pat cu saltea,
lemne uscate şi o soba pe care să ne uscăm hainele.
Norii s-au strâns grămadă în jurul nostru şi tot ce vedeam
erau umbre sinistre. Ploaia rece şi deasă cădea de ceva timp, însă nu asta era
problema cea mai gravă. Mergeam de mult prin noapte şi la un moment dat am căzut
de acord că am ajuns aproape. O mână fantasmagorică a desenat, printre crengile
copacilor, un drum invizibil şi mai apoi conturul unei case. La lumina
lanternei am găsit imediat salvarea. Mica, de lemn, acoperită cu carton presat
şi folie de plastic, cabana semăna cu o stână de oi. Uşa era încuiată cu două
lacăte. Ştiam de la acelaşi cabanier ca undeva alături trebuie să fie şi cheile.
Rucsacul din spate cerea să se odihnească, iar gândul că ne vom intinde pe o saltea
şi vom dormi su un acoperiş, ne-a redat starea  de entuziasm, pe care credeam că o pierdusem.
Cheile pe care le-am găsit erau însă ruginite. Intrau în lacăte doar pe
jumătate şi ne era frică să nu le rupem. Dincolo de uşă putea fi cald şi bine, dar
noi nu reuşeam încă să intrăm. Într-un exces de zel, forţat de împrejurări,
ajutat de un drug de fier, am smuls mânerul uşii de care era legat lanţul cu
lacăte. Nu vă închipuiţi acum că am spart uşa ca un infractor. Nu am făcut asta
niciodată, aşa că am avut grijă să scot cuiele uşor, pentru ca dimineaţă să le
pot bate înapoi. Şi uşa era deschisă.
Ce era înuntru e greu de descris în cuvinte şi nu mi-a
trecut prin cap să fac o fotografie. Un pat răsturnat, fără saltea, un dulap de
bucătărie vechi şi plin de mucegai, o gramadă de lemne uriaşă în mijlocul
încăperii şi zeci de peturi goale. Soba lipsea cu desăvârşire, iar in locul ei
era doar o gaură uriaşă prin care intra întunericul şi frigul de afară. Spre
bucuria noastră, căsuţa avea pod şi în pod am găsit o saltea printre alte zeci
de peturi goale. Am ales să dormim sus pentru că sus e întotdeauna mai cald,
iar în plus, un eventual animal sălbatic nu ar fi reuşit să ajungă până la noi
în cazul în care intra în cabană (uşa nu se mai putea încuia).
A fost o noapte în care ploaia a bătut necontenit în
acoperişul de deasupra noastră, iar vântul a suflat neîncetat în folia de
plastic de pe casă.
Dincolo de capriciile vremii, în pădurea deasă precum
întunericul, urlau lupii. În ciuda celor cinci, şase grade celsius, sacii de
dormit ne-au ajutat să ne menţinem temperatura corpului la un nivel optim.
A doua zi, treziţi odată cu primele raze de soare, am
reparat uşa şi am plecat spre cabana din vârful muntelui. Acolo ne aştepta o
altă experienţă, dar şi o urmă de civilizaţie şi o mână de oameni cumsecade.

 

 

16 thoughts on “Înainte de sezon II

  1. Aaoleu… unde e spiritul oamenilor de munte ? Cei care nu pleaca pana nu lasa curat in cabana si lemne de foc pentru urmatorii sositi ?… Ce s-a salbaticit lumea 🙁

  2. Zina – ma faci sa destainui un amanunt din urmatorul episod:) Cabana in sine, s-a dovedit dimineata a fi o stana parasita. Refugiul salvamontistilor l-am descoperit un kilometru mai sus a doua zi dimineata, aranjat mult mai decent:) Multumesc. Spiritul exista doar intre oamenii de munte. In lipsa marcajelor din padure, ne ghidam dupa peturi si doze aruncate in marginea cararii de catre oameni al caror "spirit" lipseste cu desavarsire… Pacat!

  3. Buna Elena, nu trebuie sa iti para rau. A fost o experienta de viata pe care as repeta-o oricand. Omul invata din faptele sale si nevoia il face mai iscusit. Iti multumesc mult.

  4. Pandhora – nu vreau sa stric farmecul povestii, insa in vant, ploaie inghetata, noapte, padure plina de zapada si zgomote ciudate, e posibil sa ignori urletul lupilor. :)) Multumesc frumos!

  5. Ma gandeam eu ca nu putea fi refugiul Salvamontului. Nu au eu fonduri destule, sunt platiti mizerabil, dar au grija se refugiu si pun mult suflet in ceea ce fac . Bine ca ati nimerit macar la stana. Astept continuarea cu interes. Pozeeeee…

  6. interesant reportaj! Abia astept continuarea… Invatam cate ceva în fiecare zi, nu-i asa?
    Peste mai putin de o luna ma voi afla si eu în compania fostilor colegi de clasa, pe munte, cu rucsacul în spate 🙂

  7. Foto de inginer – asta imi place pe munte. In ciuda faptului ca mai ajung si multi oameni care nu au ce cauta acolo, sunt o mana de voluntari care se gandesc si la binele altora. Multumesc mult. Duminica placuta!

  8. Carmen – in fiecare zi invatam ceva nou. Asta e sfant:) Sezonul s-a deschis pe 1 Mai, cu siguranta va fi lume multa pe trasee. Sunt convins ca vei avea o experienta placuta. Multumesc frumos. Duminica minunata!

Lasă un răspuns