Între respect şi disperare

Multumesc pentru fotografie, Anca!
În Piaţa Unirii porumbeii s-au risipit la primele ore ale dimineţii. Nu e loc de ei astăzi aici. S-au ascuns pe sub drapelele uriaşe ce îmbracă faţadele blocurilor din jur. Parcă e un semn că lucrurile nu  se vor desfăşura după ordinea lor firească. Ora e destul de înaintată şi pregătirile sunt ca deobicei întârziate. Oamenii de rând s-au adunat repede în ciuda  frigului de afară şi cu câteva minute înainte de startul ceremoniei mulţimea e deja nerăbdătoare. Nu e linişte. De fiecare dată înaintea furtunii e linişte. Dar astăzi nu! Lumea e pregătită de luptă!

În ţara noastră a fost sărbătoare. La Iaşi mai presus de orice a fost sărbătoare. A fost Sărbătoarea Unirii! Am trecut prin locul evenimentelelor şi m-a impresionat doar desfăşurarea masivă de forţe de ordine. Chiar dacă mi-am propus să stau să privesc, să fiu parte a sărbătorii, nu am zăbovit mult. Era previzibil că fiecare român de acolo aştepta să se întâmple ceva înafară de tradiţionala horă pe care o dansezi în fiecare an dând “mână cu mână” cu omul de lânga tine, “unit în cuget şi simţiri”.
Huiduielile le-am auzit de departe. Cu fiecare pas care mă îndepărta de acel loc inima îmi spunea să mă întorc. Însă nu am vrut să fiu martor la aşa ceva.
A fost Ziua Unirii. A fost ziua în care omul de rând a fluierat imnul naţional fluturând drapelul în semn de protest. A fost ziua în care trebuia să ne  sărbătorim pe noi românii ca popor unit dincolo de orice greutate. Şi noi ce am făcut? Am înjurat, am huiduit, am fluierat transformând sărbătoarea într-un protest.
Paşii alergau departe de injurii şi gândurile mele căutau să  se rătăcească printre clipe de istorie memorabilă. Insă în cap îmi răsunau vocile pline de răutate şi dezamăgire ale oamenilor care au rămas în urma mea. Istoria se scrie cu lacrimi. Măreţia Unirii a venit după o revoluţie. Roata se întoarce mereu şi acum mulţi au ajuns din nou la lacrimi. Oare curând vom ajunge cu toţii?
Nu am vrut să fiu părtaş la aceast eveniment. Nu este demn să îl ţinem minte. Mă zgârie pe retină omul ce aruncă drapelul şi înjură când fanfara armatei intonează imnul naţional. Imnul care se presupune că ar trebui să ne ridice în picioare, drepţi, semeţi şi plini de respect pentru ţara noastră.
Mai gav este că jumătate din tinerii din Piaţa Unirii nici nu cunoşteau exact semnificaţia zilei. Unde suntem în istorie? Nepăsarea şi ignoranţa se vor termina vreodată sau nici nu au început încă să-şi arate “roadele”? În ciuda disperarii avem dreptul să ne huiduim propriul imn naţional? Care e părerea voastră aici?
Unde e respectul? Unde e unitatea? Ce fel de patrioţi suntem noi? Cum ne putem numi români dacă am  călcat astăzi în picioare o zi  care e însăşi cheia istoriei în ţara noastră? Ne-am aruncat invectivele în public şi am rămas să ne plângem soarta.

Din disperare omul sarac şi-a ţipat durerea, din durere cel ce moare de foame a uitat să se bucure. Din lipsa de zâmbet, cel care plânge a refuzat să respecte imnul, impunându-si propriul dezgust. Iar eu? Eu ce să fac? Să plâng? Să mă revolt? Să-mi ţip disperarea şi nimeni să nu mă asculte?… Parafrazând (fără să-i fac reclamă) o companie din ţară, rămân să sper că “România va creşte (cândva) prin bun simţ şi responsabilitate!”

16 thoughts on “Între respect şi disperare

  1. e trist…e de fapt revoltator, dar totusi comprehensibil…romanul si-a vandut semetia deunazi posedata, pe un teanc de bonuri de masa…disperarea, foamea, nesiguranta, si multe alte stari de fapt, aduc orice om rational in pragul nebuniei…si orice ocazie de adunare serveste ca megafon al nemultumirii…pacat ca se striga in desert…

  2. Chu Nam Cuong – fara plansete. strangi din dinti si te ridici sa fluieri.multumesc:)

    ionut – pai aici e problema… macar de se facea ceva, dar s-a strigat si fluierat haotic si apoi fiecare a plecat acasa. in cateva zile nici nu se mai aminteste de intamplare.

  3. Tudor, sunt aproape sigur ca nimeni nu mai are puterea de a vedea o schimbare in bine pe undeva prin viitor…oamenii vin,isi striga amarul si povara si pleaca…iar cand ajung acasa nu mai au timp sa se gandeasca la razvratire…le e prea foame…

  4. oatea says:

    cred ca nu mai e respect,e doar disperare si dispret la adresa celor care au venit la Hora Unirii!(de la presedinte pana la niscaiva ministri de doi lei care au mai fost pe-acolo…)
    si nu cred ca a fost manipulare
    cred ca doar o grimasa a cuiva a starnit totul
    nu a trebuit prea mult
    lumea este inselata,scarbita si flamanda
    flamanda si de mancare,si de adevaruri asteptate de ani,si de avevaruri cotidiene si marunte,care au disparut cu desavarsire
    pacat de istorie,ca se uita

  5. Monica, majoritatea cred ca e prea indiferenta si prefera linistea in locul zarvei, chiar daca, asa cum a spus si Ionut, atunci cand ai stomacul gol e greu sa te mai ridici sa protestezi.
    oatea – istoria se uita atat de usor… insa ce pretentii sa mai avem sa facem schimibarea cand nu mai stim nici sa ne bucuram de comemorarea unei sarbatori care ne defineste pe noi ca popor?

  6. Anonim says:

    La gradina Zoo daca va duceti si urmariti sectorul primate vedeti cum se desfasoara un spectacol, nu cu mult diferit de cel uman …o puteti observa pe femela 1 ,cu ochii ei de femela de cimpanzeu, batrana si sterila, mereu pusa pe facut rau, furat banane sau cersit favoruri de la masculul alfa, incat daca ar fi ultima femeie de pe Pamant ati prefera sa nu fiti obligati sa stiti de existenta ei, pe care sa o consider tot mai mult o violare si o decadere a valorilor acestei minunat univers.Intelegeti ce vreti prin univers…

  7. Draga Anonim(a) comapratia cu jungla este mai mult decat potrivita. circul uman insa cred ca poate depasi limitele animalelor. multumesc pentru idee. e stralucita:)

    Anca – cu scuzele de rigoare pentru intarziere am adaugat linkul sub fotografie. iti multumesc mult si iti promit ca nu o sa se mai intample:)

Lasă un răspuns