marți, 18 ianuarie 2011

Dragoste de frate


Era o vreme, după anii 90 când pasionaţii de maşini erau înebuniţi de maşinile străine. Dacă România Epocii de Aur cunoscuse înafară de celebra noastră Dacia doar vechea  Lada sau bătrânul Moskvici, noua eră postdecembristă a adus odată cu ea şi valul maşinilor de lux din  ţările vestice. Astfel, au aparut ca după ploaie o multitudine de autoturisme necomercializate până atunci în ţărişoara noastră. Fenomenul menţionat nu avea cum să nu treacă neobservat în familia  strămoşilor mei, neam de şoferi din tată în fiu, marcând o nouă povestioară ce îi face pe aceştia demni de Cartea  de Aur a Umanităţii ca şi Artişti Anonimi ai Umorului (ca şi în istorisirea precedentă pe aceeaşi temă, vă rog să nu mă credeţi pe cuvânt).

Ca în orice familie de şoferi ce se respecta atunci, tranziţia s-a făcut de la  Moskvici la Mercedes, astfel ca toţi fraţii şi-au vândut vechea maşină, au adăugat lângă puţinii bani obţinuţi (Moskvieci devenise un chilipir la un moment dat) economiile strânse o viaţa întreagă şi şi-au cumpărat mult râvnitul Mercedes. Visul lor era să facă un drum împreuna în maşinile lor identice. Toţi fraţii! Şi toţi aveau acum maşini roşii! Mai puţin bunicul meu. Şi-a vândut  maşina, şi-a vândut tot ce putea vinde înafară de casă, şi-a scos banii de la CEC şi tot nu reuşea să găsească o maşina identică cu a fraţilor lui. Şi cum  cei 12 fraţi sunt artişti ai umorului în cartea mai sus menţionată, glumele şi umilinţele lor la adresa bunicului meu nu au încetat să apară. Tatăl tatălui meu era la capătul răbdarii şi inima începea să îi joace feste. Şi cum cu sănătatea nu e de glumă, după ce s-au săturat de râs pe tema asta, fiecare frate a mai făcut un efort financiar şi au reuşit să îi ofere fratelui aflat în suferinţa diferenţa de bani care îi trebuia pentru achiziţionarea Mercedesului atât de mult visat. Acum toţi 12 aveau celebra maşină în variantă roşie şi visul lor de a conduce împreună toate cele 12 maşini roşii părea atât de aproape de a deveni realitate. Insă povestea nu avea să se termine aici. Ghinionul l-a urmarit pe bietul nostru bunic şi maşina a cedat fără ca el să apuce să se bucure de ea. Eram copil, însă mi-l amintesc cum stătea posomorât lângă maşina de un roşu impecabil, cu motorul desfăcut în bucaţi. Pe faţă lui nu mai era urmă de speranţă. Cu toată stradania lui şi a mecanicilor emeriţi, maşina nu avea să mai fie reparată vrodată. Idealul său se năruise înainte ca fericirii să îi crească aripi. Fraţii au venit să-l consoleze, însă nici unul nu a reuşit să se abţină de la glume. Luat în râs, fără bani, dar mai ales fără maşina vieţii lui, inima i-a cedat din nou şi a ajuns la spital. Aflat la un pas de trecerea în alte lumi, fraţii au venit din nou să îi ofere sprijinul moral. Conştienţi că orice glumă l-ar fi trimis spre nefiinţa, într-un gest de maximă solidaritate, au hotărât cu toţii că mercedesul nu e de nasul lor şi s-au pus de comun acord să îl vândă, trecând la singura  dragoste care i-a ţinut pe toţi împreună în decursul anilor ce au urmat – maşina Dacia.
Bunicul meu e sănătos şi la anii lui înaintaţi încă mai conduce bine. Dacia lui arată ca nouă şi la fel ca toţi fraţii lui, e mândru că viaţa încă îi surâde.
(Se zvoneşte că în garaje ascunse pe sub case sau în diverse magazii ferite de ochii  răi ai lumii, fiecare din fraţi merge  în cel mai mare secret măcar odată pe săptămână, pentru a-şi admira, îngriji şi mai ales a se simţi fericit lângă maşina pe care au visat-o toată viaţa – bătrânul mercedes rosu. Chiar daca nu şi-au mai condus-o niciodată, visul lor a trăit veşnic alături de ei. Cu siguranţă însă bunicul meu nu va afla asta niciodată!)

  Morala e simplă şi plină de ecouri. Indiferent cât de ignorant poţi să pari, indifrent de idealurile pe care le ai, respecta-ţi aproapele, fii solidar cu fratele tău chiar dacă asta înseamna uneori renunţarea la visele proprii. Dragostea de frate e mai mult decât omenie. E un drept cu care te poţi mândri şi multă lume şi-ar dori să îl aibă!

14 comentarii:

Carpe Diem spunea...

valori uitate din pacate... valori care masoara umanitate...umanitate si solidaritate...doua lucruri pe cale de disparitie...

tu26dor spunea...

umanitate si solidaritate... oare chiar ne permitem sa riscam sa pierdem aceste doua valori? momentan pe directia asta se pare ca suntem. multumesc, Ionut.

Monica spunea...

lucrurile devin complicate pt ca le dam voie...

ANM spunea...

Totul pana la extrem. Probabil ca daca nu se ajungea la starea critica a batranului, nu si-ar fi dat seama ca glumitele nevinovate ii ingreuneaza si mai mult povara.
Insa e frumos ca au fost oameni pana la sfarsit si nu au profitat si de ultimul strop de speranta. Mai rar asa oameni ca cei din poveste.

Anna spunea...

Ce frumos ai scris. Mi-au dat lacrimile de dor. Dor de fratele meu.

tu26dor spunea...

Monica - complicatiile sunt parte din viata noastra. aproape inevitabile si da, mai ales pt ca permitem aproape fara sa vrem.
ANM - cred ca toti oamenii, indiferent de starea lor generala, au un moment de sensibilitate care ii poate readuce la conditia de a fi om. multumesc.

Anna - multumesc, dar imi pare rau ca am starnit amintiri cu dor... (sper ca nu si dureroase)

DoarEu spunea...

O lectie frumoasa....

Ai o leapsa pe blogul meu.

Zambete si bucurii pentru zile de neuitat!

pandhora spunea...

esti un minunat povestitor...
povestile tale au miez...un miez savuros...
e atat de emotionanta povestea ta...este emotinanta pentru ca ne amintesti ca exista oameni frumosi in jurul nostru,in familia noastra.....exista...asta e tot ce conteaza....

tu26dor spunea...

multumesc Claudia. zambete si bucurii

pandhora - exista... :) multumesc.

elena marin-alexe spunea...

La inceput am zambit, apoi am simtit un gust amar asemeni gustului infrangerii, iar mai apoi cu maiestrie m-ai condus povestind spre a gusta multumirea , dragostea de frate, jertfirea...iar acel gust amar s-a pierdut...caci l-am uitat definitiv.
Daca cineva ar invata din povestirea ta!

tu26dor spunea...

Doamna Elena - cam asa e si in viata, suntem multumiti, cunoastem amaraciunea si ne dorim cu totii in final sa fim cat mai fericiti. poate cineva retine idea si trage concluzii reale de aici. multumesc mult.

oatea spunea...

foarte multa maturitate in povestea ta
viata nu e ca-n filme si nici ca in povesti
dar...realitate exista!
dragostea si grija de frate este,as indrazni sa spun,comparabila cu aceea de parinti
asadar sa multumim lui Dumnezeu,noi cei care avem frati,pentru ca am primit sansa de a putea oferi acest inaltator sentiment
si,pacat ca,eu personal,nu pot intoarce timpul ca sa pot schimba ceva...

tu26dor spunea...

oentru unele lucruri e tarziu, insa sunt destule pt care timpul e inca rabdator. putem lua ca exemplu faptul ca esti ca un inger pazitor pt sora ta. ferice de tine:) multumesc.

oatea spunea...

imi doresc,daca va trebui vreodata,sa se nasca si pentru copilul meu un inger pazitor . . .