vineri, 3 decembrie 2010

Durerea – soarta celor vii

Viaţa, aşa cum o ştiţi, reprezintă suma tuturor întamplărilor pe care le petreci într-un interval   de timp care a început cândva şi speri să se termine când  crezi ca le-ai facut pe toate. Excludem astăzi amintirile şi întâmplarile frumoase, renunţăm la grandoare sau bogaţie şi ne gândim doar la obstacole. La piedicile care ne condimentează viaţa şi ne dau uneori bătăi de cap mai mult decât credem că putem face faţă.

Nu sunt genul care să spun poveşti triste, nu îmi plac istorisirile cu finalul înlăcrimat. Caut mereu frumosul în tot ce ne umbreste viaţa şi cred cu tărie că un zâmbet ne deschide calea spre soare în cele mai întunecate zile ale vieţii. Cu toate astea însă, mă lovesc şi eu ca oricine de dureri ce nu pot trece fără suferinţă. Când eram de o şchioapă, veneam mereu acasa de la joacă, zgâriat, julit, plin de vânătăi şi sânge. Mama era disperată şi nu ştia cum să mă cuminţească. Câti  dintre noi nu am făcut la fel în copilărie? De câte ori nu am venit plângând că ne-am rupt pantalonii când am sărit un gard ce nu trebuia sărit şi  părinţii au plusat şi ei cu o oarecare mustrare? Asta pentru că un părinte e întotdeauna îngrijorat pentru copilul său. Şi ai mei părinţi ştiau mereu că oricât de tare m-aş fi lovit, a doua zi o voi lua de la capăt în aceleaşi jocuri copilăreşti.  Şi erau fericiţi, pentru că eu şi fratele meu eram  nişte copii sănătoşi.
Mi-a fost însă cunoscut  în familia noastră  un caz în care copilul nu era ca şi noi. O tumoare la cap nu îi permitea să se joace, să sară să alerge şi să ajungă obosit şi fericit acasă. Şi părinţii lui l-ar fi vrut alături de noi, zgâriat şi plin de vânătăi, dar sănătos. E greu pentru un părinte să îşi vadă copilul crescând în umbra unei copilării mascate de durere. E la fel de greu şi pentru copil să nu înteleagă de ce el nu a primit dreptul să fie un copil normal. În familia noastră norocul şi mai ales lupta părinţilor a facut ca acel copil să ajungă astăzi un om important de care suntem mândri cu toţii. Astfel de cazuri se întâmpla, din nefericire, frecvent. Însă nu toţi părinţii au puterea şi resursele să câştige lupta cu o astfel de povară. O bună prietena mi-a adus la cunoştinţa cazul unei fetiţe de patru luni. Pentru aceasta fetiţa orice clipa ce-i  trece în viaţa e o victorie cu suferinţa.

De cate ori nu v-aţi tăiat  în ultimul timp? Sau aţi alunecat pe gheaţă în urma vremii neprielnice de afară. V-aţi pus un plasture? V-a usturat? L-aţi smuls apoi şi l-aţi schimbat? Poate aţi ţipat de durere dacă rana a fost mai adâncă? Sau poate v-aţi luxat o mână şi timp de o săptămână aţi crezut că durerea e insuportabilă? Astăzi m-am tăiat în palmă. De la incheietura mâinii până la buricul degetului aratător. Urât. Adânc. Rană deschisă. Nu vreau să vă descriu  priveliştea sau durerea ce a urmat. Pentru că durerile noastre sunt infime. O rană se închide. Luxaţia se vindecă. Toate rănile noastre sunt superficiale.
 Azi scriu acest articol doar cu o mână, pentru că durerea mea nu merită suferinţă. Suferinţa e în povestea adevarată a fetiţei de patru luni. Putem dovedi că nu suntem nepăsători şi ignoranţi? Putem să îi dăm fetiţei o şansă către propriul ei ideal? Întreaga ei poveste o găsiţi aici. Să mă iertaţi pentru durere. Dacă mai e loc în suflet, să fie gânduri bune.

18 comentarii:

memori3s spunea...

>:D< in rest stii

tu26dor spunea...

multumesc memori3s!

Dan spunea...

Traieste fiecare zi ca si cum ar fi ultima din viata ta (or Carpe Diem). Restul e poveste... numai prezentul conteaza! Doar asa poti trece peste multe "neprevazuturi" si poti privi cu incredere viitorul.

tu26dor spunea...

iti multumesc,Dane. e o replica ce trebuie implementata la multi. seara faina.

pandhora spunea...

putine lucruri dor la fel de tare cum doare disperarea...si doare atat de rau pentru ca e sora cu neputinta...si atunci...ce-ti ramane de facut? sa te rogi sau...

tu26dor spunea...

pandhora - cand disperarea tipa a neputinta, uiti de toate, te rogi sau iti iei soarta in propriile maini invocand o minune. doare cel mai tare cand nu tine de tine sa opresti durerea.
ce varianta ar mai fi?

pandhora spunea...

resemnarea...
asta e cea mai grea alegere si ea nu ar trebui sa existe...
cand lupti si te zbati o faci pentru ca speri...cand te-ai resemnat...nu...nu ai pierdut....esti pierdut...

tu26dor spunea...

inseamna ca resemnarea apare atunci cand ne-am pierdut speranta? nu ar trebui niciodata sa ne pierdem speranta! multumesc Pandhora.

anelise spunea...

nu iti inchipui cat de nesemnificativa ma simt in fata acestui lucru. Ma gandesc ca daca eram si eu un Cabral sau Radulescu sau Otil sau Banica puteam face mult mai mult pentru fetita asta, imi este ciuda pe mine ca nu am resursele necesare pentru a putea salva viata asta.Insa sper ca putinii oameni cu care am intrat in contact prin blogosfera asta sa ajute...

DoarEu spunea...

doare... si e trist!

sunt atat de multi copii si tineri care au nevoie de ajutor. aseara vorbeam cu un coleg de generala, care a scapatdin gherele canecrului si acum ajuta cum poate copii de la Fundeni- Oncologie.

nu stii cum si incotro sa te mai imparti.... oricum suntem prea mici pentru a face ceva. totul e in mainile lui D-zeu, acum o luna a murit o fetita de 2 ani si ceva... care ajunsese la o clinica in Italia. E greu...

te intrebi adesea daca acesti copii nu platesc pentru pacatele parintilor.

sanatate Tudor! sanatate tuturor si... sa fie bine pentru micuta Maria!

tu26dor spunea...

alis - nu esti neinsemnata. faptul ca iti pasa si ai scris despre asta te ridica din marea de oameni care se ascund dupa ignoranta. ai suficienti cititori. jumatate din ei vor spune mai departe si cealata jumatate la fel. linisteste-te cu un zambet. multumesc de ganduri bune.

claudia - e grav ce se intampla la noi. e grav cand ne bazam mai mult pe noroc si pe Dumnezeu in vremurile in care oamenii cauta viata pe alte planete si tehnologia a ajuns unde a ajuns. multumesc.

DoarEu spunea...

nu sunt o femeie habotnic, dar crede-ma am vazut oameni cu bani, care nu au putut sa isi cumpere sanatate. si atunci m-am intrebat? de ce? cum? nu se poate! nu se poate cumpara fericire, dar sanatate, DA!

atunci am inteles ca exista o forta numita Dumnezeu... si am inceput sa cred putin...

noroc, nu, nu exista! exista indolenta si rautate, asta da....
sanatatea din Romania este la pamant. am colegi de liceu medici, care aici asteptau spaga pentru ca aveau copii de crescut din 7 milioane salariu, iar in afara sunt respectati pentru ceeea ce au in cap, pentru cum isi fac meseria. Ei?

sa auzim de bine! am transmis mai departe pentru Maria... sper sa se stranga fondurile necesare....

memori3s spunea...

Va multumesc mult tuturor pentru ajutor si incurajari in numele familiei Vasui, si sper sa va dau cat mai curand o veste buna in ceea ce o priveste pe micuta!

tu26dor spunea...

Claudia - si pe mine ma intriga sistemul in care traim. nu putem arata cu degetul pe cineva care a primit spaga stiind ca la randul nostru am accepta spaga pentru a ne acoperi necesitatile zilnice. cred ca asta deviaza de la spaga la supravietuire. iti multumesc ca ai transmis mesajul. memori3s iti multumeste si ea. asteptam vesti cat mai bune.

Maria Dermengiu spunea...

foarte frumos spus,imi plac postarile tale, le citesc cu placere :)

tu26dor spunea...

iti multumesc, Maria. esti oricand binevenita aici.

Anna spunea...

Mi-era dor de soapte. Nu-i buna adresa?

tu26dor spunea...

e bbuna adresa, dar nu am primit nimic. bine ai revenit, Anna.