Legenda… fara final?

Coltii Morarului (Masivul Bucegi)

Urcusul era anevoios si pietrele de pe drum  deveneau din ce in ce mai ascutite. Cararea se pierduse printre  stanci si varful muntelui parea inca departe.  Cerul, ca un colt de senin in intinderea nemarginita, statea albastru aproape sa-l atingi cu mana. Insa mainile noastre erau prea obosite pentru a se inalta spre cer. Corpurile ni se miscau sfios, facand pasii din ce in ce mai mici, sprijinindu-se in toiegele pe care le luasem cu noi la inceputul catararii.
Acum batul ala rezistent ne era prieten la oricare din noi, ajutandu-ne cu fiecare pas sa fim mai aproape de destinatia noastra finala, mai aproape de ideal, de varful intangibil  al muntelui. Si eram atat de aproape cand, aproape de ultima creasta am vazut-o.

La inceput credeam ca ochii mei se inseala si mintea  se joaca cu imaginatia. Am tresarit, atent  la  poteca stramta pe care mergeam si energia mi-a revenit in tot corpul. Pe buza prapastiei, ca si cum ar fi fost pregatita sa sara, ma pandea zambind strengareste, o floare de colt. Am uitat de oboseala, alergand inconstient de pericol.  Am ajuns aproape de ea, m-am lungit pe burta si ma pregateam sa intind mainile sa o ating.  Sa-i simt petalele, sa ii mangai fiecare colt  de matase. In fata mea statea minunea muntilor, regina florilor, floarea de catifea. De nicaieri a aparut si a strigat speriat la mine:

 – Sa nu rupi acea floare! – un barbat batran, cu barba alba ca si floarea.
Nu vroiam sa o rup, ci odar sa o ating; m-am retras timid inapoi pe carare privind mai atent la batranul ce statea falnic in fata noastra.
 – Aceea este floarea regilor si a imparatilor… zambi catre noi asezandu-se pe o piatra. Ne facu semn sa ne adunam langa el si apoi continua povestea: … cu toate astea, nici un pamantean nu e vrednic sa o atinga.
Am considerat ca  soarta ne-a dat o pauza binemeritata si ne-am conformat cu totii asezandu-ne ca la sezatoarea in jurul batranului. Acesta si-a inceput  povestea ca si cum ar fi povestit nepotilor sai, iar noi am stat linistiti si am ascultat  asa cum  odinioara ne ascultam bunicii cum ne spuneau povesti  seara inainte de culcare:
In vremuri de demult, sa tot fie de pe timpul cand balaurii umblau nestingheriti prin cetatile oamenilor si vulturii plesuvi erau singurii  dusmani pe care ii puteai gasi daca iti paraseai cetatea de bastina, traia intr-un regat indepartat,  un imparat si o imparateasa.  Si domneau peste un oras cetate in care oamenii erau prieteni si  fiecare zi era  mai buna ca ziua care trecuse si mai putin frumoasa ca ziua care avea sa urmeze. Cetatea era la poalele unui munte  care isi ascundea varfurile in inaltul cerului. Si cerul era mereu senin, iar crestele  se oglindeau mereu in infinitatea  albastra.  Ca  in fiecare poveste, imparatul  si imparateasa aveau o fata de o frumusete rara:  inalta, cu parul de aur impletit pe spate in cosite,  cu pielea alba ca laptele si fina precum catifeaua. Si cum vremurile treceau in armonie si fata crestea  tot  mai frumoasa si mai desteapta, fericirea  deplina a parintilor era  sa o marite cu un print ales din cetatile vecine si prietene.  Insa soarta se joaca mereu cu vietile oamenilor si fericirea nu poate fi intotdeauna nemuritoare. Domnita noastra, in naivitatea dragostei ei, iubea un om simplu din popor si planurile de insuratoare  ale parintilor nu erau tocmai pe placul tinerilor indragostiti.  Asa ca se hotara sa fuga.
Si printesa fugi alaturi  de omul pe care  il alese  inima si nu parintii.
……………………………………..
Am sa imi inchei prima partea a povestirii. Stiu deja continuarea, insa in timp ce  aranjam cuvintele aici, mi-a venit o idee. Cu totii cunoastem florile de colt,  multi suntem fascinati de frumusetea lor; asa ca astazi va dau posibilitatea voua sa imi construiti finalul. Voi cititorii sunteti parte din ceea ce scriu, de aceea  deznodamantul  povestii e al vostru.  Fata de imparat se transforma intr-o floare. De ce? Cine o vrajeste?  Cine o gaseste/ Poate fi finalul fericit? Lasati imaginatia sa se destainuie. Astept  plin de interes parerile voastre. Sa aveti spor si zambet senin.

23 thoughts on “Legenda… fara final?

  1. sa iti fie viata plina de legende… iar tu sa fii eroul. stiu ca POTI! si vreau sa iti demonstrezi ca poti… si sa gasesti in tina puterea de autodepasire.

    vreau sa faci ceva pentru sufletul tau, nu pentru tine ca om, neaparat.

    imbratisari si ganduri alese!

  2. vanesa says:

    interesanta idea ta. am sa incerc si eu sa fac un final chiar daca nu ma pricep prea bine la scris:
    alergand prin munti, printesa cade si omul simplu o plange fara oprire. din lacrimile lui creste o floare alba si frumoasa – floarea de colt. finalul e fericit, pentru ca omul chiar daca si-a pierdut printesa, a ramas cu ceva nemuritor langa el si cu amintirea ei vie.

  3. eram clopotel – intr-adevar, in orice poveste, personajul principal alege cu inima. multumesc.

    Claudia – multumesc de urari si incurajari. astept totusi de la tine un final la poveste. esti talentata in scrierea povestilor pentru copii. vreau sa vad finalul tau.

    Vanesa – nu trebuie neaparat sa te pricepi la scris. e doar o idee si ai expus foarte bine ceea ce ai gandit. multumesc de vizita si mai ales de finalul oferit.

  4. mystic says:

    pentru a atinge nemurirea trebuie sa renunti la ceva. sau ceva fatidic sa fie mai puternic decat puterea omeneasca. si cum se stie ca floarea de colt e nemuritoare… go for it 😀

  5. iote ce a iesit dupa ce am venit de la o nunta… 🙂 deci perfect pentru a scrie "povesti".

    Si fugind spre varful muntilor, sa gaseasca un loc unde dragostea lor sa rodeasca, au intalnit o papadie. Printul se apleca sa o priveasca atent, caci stralucea puternic in lumina soarelui, dar atingand-o, papadia i-a soptit: “te iubesc printule, si te astept de ani de zile!” pe loc, printul a fost fermecat si a uitat de printesa frumoasa si desteapta. Abandonata, speriata, cu lacrimi de durere curgand siroaie, printesa inainta spre varful muntelui, cu gandul sa se sinucida. O rafala de vant, venit pe nepusa masa dinspre miazazi, a dezechilibrat-o si lovindu-se de coltul unei stanci, s-a transformat intr-o gingasa, catifelata si sublima FLOARE DE COLT.

  6. Claudia – stiam ca poti sa dai curs unei asemnea provocari. nu e prea drastic insa? nu e un final prea fericit… totusi floarea de colt e superioara papadiei si in concluzie, barbatul ramane pe eternitate sa regrete greseala facuta.
    multumesc.

  7. Ha ha ha…
    barbatii pe care i-am intalnit nu preau au acceptat si pus pret pe inteligenta…

    si, nu uita, in povesti se paote ORICE!
    ori dezamagirea din viata mea, ori sampania de la nunta m-a dat "halucinatii" sau o satre nu tocmai buna…. 🙂

    eu scriu povesti, dar nu mai cred in ele…:)

    nu exista printi….

  8. da, am venit de la slujba de la biserica…

    pentru ca viata nu e o poveste cu happy end intotdeauna, nu-mi permit sa merg la nunti… am multe cheltuieli cu prioritate… sau nu sunt asa petrecareata ca tine… cine stie?!

    da… poate sampania e de vina 🙁 chiar par o betiva de top… 😛

  9. Claudia – m-ai amuzat acum. Pana la urma idealul in viata e acel Happy end, nu crezi? fiecare din noi ne apropiem sau ne departam uneori de el. totul este sa nu ne pierdem speranta. o seara minunata iti doresc.

  10. da… cand stiu ca viata mea se poate termina maine sau peste doua luni sau peste 2 ani… sa indraznesc sa ma gandesc la happy end?

    dar, hai sa fiu optimista de dragul tau… 🙂

    seara minunata si tie, printule!

  11. memori3s says:

    ……………………………………..
    Cei doi au ales sa infrunte lumea, traditiile iar dragostea lor sa creasca ca un boboc de trandafir, sa se faca mai mare pe masura ce trece timpul, sa infloreasca si sa suporte frig si caldura, dragostea lor era fragila ca petala unui trandafir, dar cu radacinile bine ancorate in realitate. In scurt timp, indrazneala printesei de a se indragosti de un om de rand a facut inconjurul regatelor. Parintii acesteia nu isi mai incapeau in piele de rusine, si cum nu aveau alta solutie de a o face sa renunte la acel om care il considerau cu mult inferior conditiei lor, si nici prin gand nu le trecea cum ar fi sa urmeze el la tron, au apelat la cel mai mare vrajitor al casei regale. Acest vestit vrajitor nu avea cum sa distruga iubirea lor deoarece era ceva care ii intrecea cu mult puterile, era magie adevarata ce traiau cei doi.. nu se stie ce vraja a facut in cele din urma, cert este ca tanarul a suferit si plans zile intregi in munti, unii spun ca ar fi ingrijit o floare..o floare atat de frumoasa incat soarele s-ar fi plecat in fata ei, si printre alte flori, ea parea a fi o craiasa, era o floare firava, si nu iti puteai lua ochii de la ea, iar tanarul o uda mereu cu lacrimile lui pana in ultima zi din viata lui.. iar cand lacrimile lui nu au mai udat craiasa florilor, stralucirea ei s-a pierdut, a ramas la fel de frumoasa ca inainte, insa ii lipsea ceea ce o facea sa fie regina..
    ……………………………………..
    Povestea asa cum o vad eu, un 🙂 pentru tine

  12. Memori3s – sper sa nu se supere nimeni cand spun ca asta e un final deosebit. e exact ce asteptam. multumesc mult.
    acum miza e mai mare. poate cineva veni cu o noua idee? astept in continuare parei.

Lasă un răspuns