Aparente inselatoare

Pe vremuri, cand lumea se impartea in stiutori si oameni de rand, se gasira multi care sa isi renege starea de spirit si formeze propria idee depsre viata incercand sa iasa in evidenta.  Astfel, pe timpurile cand oamenii obisnuiti orbecaiau prin viata ca printr-o jungla plina de mistere, s-a gasit un om care sa dea peste soparla buclucasa. Soparla, asa cum o cunoastem noi in ziua de azi este o vietuitoare  mai mult insectivora din familia reptilelor, avand o coada  in general mai lunga decat corpul. Cu siguranta pentru noi nu este un motiv  de panica. Insa, pentru calatorul din poveste, lucrurile nu erau de loc asa de simple.

Oamenii traiau pe atunci in sate sau cetati aflte la distante mari unele de altele si fara sa fie legate  intre ele decat prin poteci carora putini le stiau rostul. Astfel  cine se incumeta sa faca o calatorie intre doua asezari umane  trebuia sa se inarmeze intai cu idea posibilitatii de a nu ajunge niciodata la destinatie. Calatorul nostru suferea de un sindrom care s-a transmis mereu pana in timpul prezent, acel sindrom care ne stimuleaza dorinta de a iesi in evidenta, de a ne face remarcati, de a demonstra prin diverse mijloace ca suntem mai presus decat  oamenii din jurul nostru. Dornic de aventura, plind de orgoliul personal si aparent ironic in fata pericolelor ce aveau sa-i iasa in cale, omul isi parasi cetatea de bastina si porni la drum.

Nu se stie exact cat de departe a ajuns, nu se cunoaste nici numarul de zile cat a fost plecat, insa cand a intrat inapoi in cetate era speriat, obosit, iar  dorinta de a fi bagat in seama ii disparuse din  gandurile sale. Dar dincolo de portile cetatii, oamenii il asteptau adunati  intr-o gloata uriasa. Realitatea avea sa fie altfel.
In timpul calatoriei, pe carari neumblate, prin paduri intunecate si pe munti inalti, calatorul nostru nu intalni pe nimeni si nici o vietate nu  a vrut sa ii tulbure experienta de viata. Nimic  de vazut, nimic de povestit inapoi celor de acasa. Statea suparat si rusinat intr-o poiana la soare, cand deodata in fata lui aparu dintre frunze o soparla. Acoperita de solzi verzi, cu capul lunguiet si cu limba bifurcata, picioarele mici, dar cu gheare si coada lunga si verde, soparla il privea  de pe varful unui bolovan. Inspaimantat de aratarea din fata lui, omul fugi cat il tinu picioarele convins fiind ca un monstru urias era pe cale sa il manance. In nebunia lui, isi amintea soparla de doua ori mai mare, cu capul si limba suficient de uriase incat sa il poata inghiti dintr-o singura miscare.  In goana nebuna spre casa se opri in multe sate sa povesteasca de pericolul care pandea omenirea. Pe masura ce inainta, in povestile sale soparla capata proportii inimaginabile, trecand de la doi metri la cinci si apoi la zece, ca in final doar coada sa depaseasca usor cinsprezece metri. Si cum in satul urmator nu avea cum sa mai pluseze la capitolul lungime, ii veni idea salvatoare sa mai adauge un cap. Astfel biata soparla avea acum doua capete uriase si peste douazeci de metri. Si apoi se mai adauga un cap si inca unul si in momentul in care intra pe portile cetatii lui natale, vorba zburase mai repede decat mersul omului, iar soparla se transformase in balaur. Astfel gloata curioasa  se stranse in cetate sa isi primeasca eroul  care avea sa intre in istorie ca primul om care s-a luptat si a biruit  balaurul cu sapte capete. 

Daca ar fi sa tranpunem povestea din decursul istoriei pana in ziua de azi, ne dam seama ca in fiecare zi s-a inventat un nou “balaur”, un nou cap veninos s-a asezat in fruntea sistemului din care facem parte si o noua limba ascutita ne umple mereu capul de povesti, pe care noi, oamenii de rand, nu avem alta solutie,     decat sa le dam crezare.  

11 thoughts on “Aparente inselatoare

  1. :)) Mi-a placut partea de biologie (zoologie a povestii) si faptul ca ai inceput sa scrii povesti. Am concurenta serioasa!

    Ganduri senine si zambete in orice clipa!

  2. Claudia – eram oarecum convins ca am sa te fac "atenta" cu reptila mea uriasa:))) multumesc mult de tot.

    doaroDIANA – fiecare din noi avem nevoie de realitati concrete. multumesc mult.

  3. oatea says:

    E o poveste adevarata!
    Uneori simtim nevoia de copilarie mai mult ca oricand
    Multumesc pentru clipa de relaxare!
    Chiar as citi-o intr-o seara unui copilas inainte de culcare,la lumina veiozei!
    Iti doresc zile senine!
    cu drag…

  4. ….hmmmm…i-am citit fetitei mele povestea….a tacut pana la final(lucru rar intalnit la ea)si apoi mi-a zis:"mami imi mai citesti povesti de astea?"…deci….concluzia?scrie tudor…scrie orice simti tu…ca orice ai scrie vad ca este fantastic….felicitari!!!

  5. Doaman Maria, ma bucur ca povestea a fost pe placul fetitei dumneavoastra. Sunt putin emotionat. Cel mai greu test e in fata unui copil. Am sa ma stradui sa il trec mereu. Multumesc din suflet!

Lasă un răspuns