Caracter de invingator

Piedone s-a nascut in subsolul unui bloc intr-un cartier rau famat. Nu stie nimeni exact data la care a deschis pentru prima  oara ochii si a privit in jurul sau. Locuia impreuna cu  5 frati si mama sa in acea gaura intunecata. Viata era mizera si soarele nu ajungea sa ii zambeasca in  incaperea sinistra. In prima zi cand si-a facut curaj sa iasa afara, cartierul i s-a parut hidos si deosebit de galagios. A invatat repede ca  in viata norocul trebuie sa si-l faca singur si orice oportunitate trebuie  materializata la maxim. De mic a stiut sa pandeasca, sa fure si sa se lupte pentru o bucata de mancare. Din curiozitate sau cu buna stiinta, din neglijenta sau chiar nepasare, intr-o zi a refuzat sa se mai intoarca acasa…

…in vagauna din subsol. Dupa zile intregi de hoinareala, pierdut si obosit,  s-a oprit sa se odihneasca in scara unui bloc,  pe covorasul cald de  la intrare. Acolo l-a gasit fratele meu si l-a  luat in casa. Era pe atunci un sfarsit de vara bland si noi inceputuri senine  incepeau sa se contureze.

Odata cu finalul verii, fratele meu s-a mutat in camin – un nou an studentesc statea sa inceapa. Piedone fusese adoptat rapid si urma si el sa se mute. Nu imi amintesc cine l-a denumit asa. Numele nu i-a fost dat datorita staturii sale ci mai mult pentru faptul ca se descurca, precum celebrul actor in orice situatie, fara sa aiba prea mult de suferit. Viata de camin parea sa ii priasca de minune. S-a adaptat  la rasfatul   colegilor de camera, la rasfatul vizitatorilor intamplatori si mai apoi la partidele intregi de alintaturi pe care i le ofereau vizitatorii veniti special ca sa il vada.  Nu ii  lipsea nimic, isi primea mancarea la ore bine stabilite, avea mai multa atentie decat  ar fi visat vreodata ca poate sa primeasca si viata parea sa ii surada. Insa caracterul impregnat in el de la nastere nu  putea sa intre in regres. In ciuda faptului ca primea mai mult decat avea nevoie,  simtea uneori nevoia sa isi obtina singur o portie de mancare in plus. Invatase sa se furiseze  pe fereastra, sa mearga usor pe balustrada exterioara si sa se intre in camerele vecine pentru a   cauta si rascoli prin mancarea celorlati locuitori ai caminului. In fond era doar un motan de cartier,  care isi permitea cateodata luxul de a se descurca singur.

In iarna aceea, fratele meu l-a adus pe Piedone acasa, la Piatra, si a plecat inapoi fara el. In primele  doua zile motanul  a refuzat sa se dea jos din varful malinului. In a treia zi am reusit sa il desprind de acolo si i-am dat ceva de mancare. A inteles poate ca viata lui s-a schimbat iar si m-a acceptat la fel cum il acceptase in anul trecut pe fratele meu. Au trecut 4 ani de atunci. Ne-am invatat unul cu altul si ne  cunoastem fiecare slabiciunile. Luna trecuta pisicul meu a venit mai mult taras acasa, ud, murdar si smotocit, cu un picior rupt si plin de sange si cu o ureche aproape lipsa. L-am spalat si i-am curatat ranile, l-am uscat cu uscatorul de par si i-am periat blana cu o perie moale. Piciorul  a stat pansat vreo trei zile pana a reusit sa isi smulga pansamentul si nu a mai acceptat sa i se puna altul. Intr-o saptamana cel mult era aproape nou, cu urechile drepte si agere, blanita stralucind,  doar cu o usoara schiopatare pe piciorul  lovit. Si aici a inceput circul:  fiind smecher din nastere, a inteles  ca orice suferinta din partea lui atrage un oftat din partea mea si implicit o noua portie de mancare sau alint  pentru el. Cu toate ca ranile i s-au vindecat de mult, de fiecare data cand ma vede are grija sa isi ridice piciorul lovit, sa mearga schiop, sa scoata un mieunat de  pisic cersetor si sa se alinte apoi in  picioarele mele. 
Dimineata cand plec la servici ma conduce in statia de troleu, seara ma astepata fidel tot acolo. Merge cu mine in camera si in timp ce ma schimb imi spune pe limba lui ce  a mai facut in ziua ce a trecut. Apoi isi ridica piciorul, face cativa pasi schipoatand si asteapta sa il iau in brate, sa il scarpin  dupa ureche si sa il duc pana la farfuria lui cu mancare. 
Scriind aceste randuri imi dau seama ca motanul meu s-a adaptat  mereu, indiferent de situatie si a stiut intotdeauna sa isi gaseasca o cale prin care sa obtina ceea ce isi doreste. Si e doar o simpla vietuitoare. Sunt multi oameni printre noi care au la dispozitie mult mai multe resurse, inclusiv intelectuale si refuza sa se descurce in viata. 
Ferice de noi cei care ne cladim fiecare zi pornind de la un zambet,  intindem mana pentru a ajuta si pe altii si luptam mereu pentru a ne atinge obiectivele in viata.

36 thoughts on “Caracter de invingator

  1. Ai un prieten pe cinste… animalele simt sufletul bun! Cu toate astea, imi ese frica de pisici… de animale pot spune – cu rusinea faptului ca sunt biolog!

  2. Chu Nam Cuong multumesc mult. o zi minunata!

    Claudia – Poate nu ai avut ocazia sa fii in preajma unei vietati de care sa te atasezi, de asta si senzatia de teama.
    multumesc mult.

  3. 🙂 foarte pufos motanul tau:)

    si da, in smecherie nu le intrece nimeni. ale mele au tot felul de trucuri prin care sa le bag mai mult in seama. de la miorlait jalnic (cu toate ca nu le doare nimic) pana la trecut intr-o fractiune de secunda la "pozitia de alintat".:D

  4. Heii… 🙂 stand la curte, am avut animale. Am hranit pui de purcel cu biberonul. 🙂 Doar ca, am anumite temeri. Iti recomand sa citesti "Enzo sau arta de a pilota pe ploaie". Este superba!
    Fiecare om are temerile sale!
    Ganduri senine!

  5. doaroDIANA says:

    …dincolo de povestea alintatului se simte imensa dragoste pentru fiinte…..pacat ca oamenii nu sunt tot asa de usor de multumit si iubit….

  6. Alis- pisicul meu se aseamana uneori cu un catel de companie. multumesc.
    Camelia – fiecare pisica are metodele ei de a impresiona "audienta". Ai mia multe? oho… cred ca e o "placere" 🙂 Multumesc mult.

    Claudia – multumesc pentru recomandare. Am sa citesc cat de curand.

    doaroDIANA – da… e mai greu cu oamenii… multumesc.

    Ana – Sunt adorabile. multumesc.

  7. memori3s says:

    Superb postul, m-ai emotionat.
    Animalele au sufletul mult mai simplu, si cum sa nu le iubesti cand iti arunca niste ochisori de te inmoaie complet?
    o sa revin pe aici,
    memori3s

  8. NimicNormal says:

    foarte frumos pisoiasul:D imi plac foarte mult animalele dar din pacate nu pot avea si eu unul:)) dar o sa-mi iau o pisicutza cand plec la facultate. interesanta descrierea. bafta

  9. Piedone al tau simte de ce ai tu nevoie….ai nevoie sa oferi…sa primesti…e ceva secundar…
    iar el…nascut intelept…e mereu dispus sa ia ce i se da…:)
    atat de simplu si frumos redai aceste fasii de intamplari din viata ta si a fiintelor dragi tie…

  10. Salut Andrei. mare surpriza mi-ai facut sa te gasesc aici. stiu ca tu i-ai dat numele. ce vremuri erau pe atunci. multumesc mult. toate bune la tine!

    pandhora – piedone are strategia lui castigatoare.
    incaodata iti multumesc. ma flatezi.
    seara minunata.

  11. ELENA – sincer sa fiu Piedone m-a salvat dupa ce l-am pierdut pe Tomita – un motan portocaliu care mi-a stat aproape mai bine de 5 ani. POt sa indraznesc sa te intreb de ce nu ti-ai luat alt motan?

    scorpio72 – multumesc mult.

Lasă un răspuns