sâmbătă, 29 mai 2010

Stele cazatoare

Imi asez capul in iarba deasa, lasandu-mi simturile sa se imbete de mirosul verii  in asfintit. Soarele isi ascunde ultimele raze dupa muntele ce pazeste orizontul, lasand loc pe bolta cereasca reginei Luna. Albastru infinit se stinge si el, intunericul aprinzandu-se in stele faclii. Cerul in maretia sa isi insira micile astre pe bolta cereasca imprastiindu-le ca intr-un puzzle sclipitor. Ma pierd in infinitul nou ce s-a  transformat sub privirile mele si imi las gandurile sa fuga catre stele. Stelele ma primesc timide, dar pline de viata pornind  sa danseze intr-o miscare doar de ele stiuta. 

miercuri, 26 mai 2010

Fratele meu

Cand eu eram in ultimul an la Universitate, fratele meu era in clasa a 12-a. Urma sa dea bacalaureatul si teoretic sa se inscrie la o facultate. Mama si tata asteptau cu infrigurare finalul de an scolar pentru ca visele lor cu  ambii baieti studenti sa se adevereasca. Insa el nu avea aceleasi planuri precum parintii. Fratiorul meu, cuprins de euforia anturajului de atunci, isi dorea cu ardoare sa paraseasca tara odata cu  incheierea ultimului an de liceu. In grupul lui de amici se faceau planuri cu tarile prin care vor trece, cu lucrurile pe care le vor face si banii pe care ii vor castiga in decursul anilor urmatori. Viata lor viitoare mirosea fals a bani castigati usor si petreceri fara oprire. In aburi de alcool si tigara, noptile se pierdeau cu vise efemere. Intuind pericolul dorintelor puerile ale adolescentului pe care il crestea, mama a  cautat solutii. Fara sa ii spuna lui, fara sa incerce sa il abata de la gandurile sale, pentru a nu il influenta definitiv prin rugaminti de a ramane, a apelat la o solutie pe care o credea salvatoare: mi-a incredintat mie, ca frate mai mare, misiunea dificila  de a il convinge sa vina la facultate.
Cum rugamintile si povestile despre tinerii care isi risipeau viata prin strainatate in dauna statului la scoala nu ar fi prins la fratele meu, trebuia sa gasesc o  rezolvare a problemei  prin indepartarea lui de idea preconcupta pe care si-o crease. Solutia  era sa il fac sa iubeasca viata pe care o duceam eu in detrimentul viitorului pe care  si-l imagina atat de simplu.
Pe vremea aceea locuiam intr-un oras unversitar, castigam  mai multi bani decat mi-ar fi putut  trimite ai mei de acasa, detineam un apartament inchiriat si imi permiteam luxul de a avea tot ce imi doresc in acele timpuri. Planul facut era  simplu si nu implica nici un efort.
  L-am sunat intr-o zi si  i-am povestit despre o petrecere  intr-un  camin studentesc. O super petrecere la care au fost mai multe fete decat baieti, la care bautura a curs fara frica de a se termina si muzica a cantat pana in zori cand, in loc sa ne  oprim, am luat-o de la capat cu distractia. Apoi am vorbit despre diverse alte lucruri, insa  jocul deja incepuse. Rotitele au prins a se invarti in mintea lui si  fara sa mai reziste tentatiei m-a intrebat cum ar putea sa ajunga si el macar odata, la o astfel de petrecere.
I-am promis ca ii trimit bani sa vina la mine daca nu ii spune mamei unde se duce. Trebuia sa para ca ideea e numai a lui si nu avea voie sa banuiasca nimic despre conspiratia pe care o planuisem. Istet de mic, a spus mamei   ca pleaca intr-o excursie cu scoala si a venit de vineri dimineata la mine. Atunci a fost prima data. Apoi, in decursul a jumatate de an a inventat mereu scuze pentru a pleca de acasa si a veni la mine. Se plimba prin complexul studentesc si se minuna de  abundenta de fete care ii zambeau si ii faceau cu ochiul.  In grupul meu de prieteni a fost repede adoptat si prezentat ca   treapta cea mai tanara, generatia care venea din urma cu forte proaspete, etalonul nostru de tinerete. La petreceri era nelipsit si in centrul atentiei. Tentatiile feminine si viata de noapte erau elementele potrivite pentru tanarul adolescent. 
 L-am dus intr-o zi  la cursuri si l-am prezentat in locul unui coleg care era absent. A dat si un test si a luat nota mai mare ca noi toti (a reusit sa copie cel mai bine). I-au suras diferentele majore  dintre orele de curs si orele de liceu. In lunile ce au urmat fratele meu s-a transformat brusc si singul lucru care mai statea intre el si noua lui viata era timpul  care parea sa treaca tot mai greu. Zilele saptamanii se scurgeau incet si weekend-ul il gasea mereu nerabdator sa se intoarca. Acasa devenise un calvar pentru el. Restrictiile parintilor i se pareau aberatii si singura evadare posibila  pe care o vedea era viata de student.  Bacalaureatul l-a luat cu brio, invatand influentat de viitorul ce avea sa ii surada. La facultate a intrat la fel de rapid si vara abia statea sa inceapa. 
Din vechiul anturaj, mare parte a fostilor sai amici  si-au irosit vietile pierduti prin negura  si uzura tarilor straine. O alta parte infunda puscariile in urma furturilor comise prin strainatate. Putini au reusit sa se intoarca si sa incerce sa isi creeze o viata cat de cat decenta in locurile copilariei. 
Exista in lume multi oameni care ar putea fi altceva fata de ceea ce sunt in momentul de fata. Soarta iti da sansa sa alegi si sa pornesti pe drumul pe care crezi ca ti-l doresti. Fratele meu a ales intelept.
Fratele meu a luat vara trecuta licenta si acum termina primul an  la Master. Are afacerea lui proprie in acelasi oras in care nu visa niciodata ca o sa ajunga. 
Sunt mandru de el si ma bucur nespus ca viitorul inca ii surade.

sâmbătă, 22 mai 2010

Cupidon vine la timpul lui

Noaptea se lasa incet peste oras si se amesteca cu norii grei, imbibati cu apa. O ploaie marunta si deasa tulbura linistea serii creind o stare de melancolie. Fereastra pe care priveam imi reflecta zambetul in lumina palida a camerei,  incercand totodata sa cuprinda cat mai multi stropi din ploaia ce nu parea sa se opreasca curand. Atmosfera tinde sa fie  aproape romantica si am simtit fara sa vreau nevoia de iubire. Singuratatea pandea dupa colt si parea pregatita sa isi intinda umbra peste inima mea. Telefonul suna la momentul oportun pentru a  ma trezi din visare trista, amintindu-mi ca sezonul ploios nu e printre favoritele mele. Si cum nimic nu se intampla fara rost in viata mea, am avut satisfactia sa-l aud in receptor pe Cupidon! Era cu treaba prin oras si isi dorea sa se opreasca pe la mine sa stea de vreme rea. Si daca tot era in trecere, mai stam si noi ca baietii la o bere, mai discutam una alta, mai  povestim de iubire si fete frumoase. 
"Da...ca deobicei," ma prefac eu suparat in fata lui Cupidon si continui:  "La mine vii doar in vizita de placere si niciodata de lucru."
"Ar trebui sa fii bucuros ca nu te-am uitat. Mereu avem cate ceva de povestit."
"Nu pot sa fiu nemultumit de tine, prietene, dar de fiecare dau eu berea cand ma vizitezi."
Il inteleg. E  obosit. Nu poate sta numai dupa capul meu asteptand sa gasesc  fata potrivita. Am multi prieteni care s-au insurat anul asta. A trebui sa alerge la toti si sa-i vegheze. Iubirea fiecarui om  e importanta.
Criza il loveste incet incet si pe el. Sagetile pentru arcul fermecat nu se mai fac precum se faceau inainte. Are din ce in ce mai putine. Si lumea fuge acum din calea lui si se fereste de sageti si  sentimente. Nu isi poate permite sa le risipeasca  tragand cu arcul in necunoscuti. Trebuie sa stea sa ii studieze, sa faca rapoarte de compatibilitate intre oameni, sa-si consulte orologiul de inimi si  abia apoi intr-un tarziu sa treaca la partea practica ce implica dragostea adevarata. Nu pot sa il cert cersind mereu iubirea numai pentru mine.

Povestile curg nenumarate. Ne amintim de nuntile  la care am fost anul asta si planificam nuntile prietenilor nostri de anul viitor. Berea ii face bine, dezlegandu-i limba  inflorindu-i si mai mult zambetul pe buze. Nici nu mai stiu  cand s-a oprit ploaia. Isi  intinde aripile si se pregateste de plecare. Saptamana viitoare alt prieten de al nostru  face nunta de poveste. 
"Sa ne vedem cu bine!" se inalta apoi in mirificul colt de senin cu stele faclii, proaspat eliberate de sub dominatia norilor infumurati. 
Se intoarce zambind  si imi striga din zbor:
"...si sa nu  uiti niciodata, sageata iubirii tale e pregatita de mult. Asteapta doar timpul potrivit pentru a fi lansata in  marea ta dragoste."

joi, 20 mai 2010

Prima carte ultima carte

Aseara am venit acasa intr-o fuga sa caut ceva. Am avut o zi plina de ganduri naive si amintiri din copilarie. Mi-a revenit in memorie  o carte care ma amuza teribil cand eram mic si anume "Recreatia mare" de Mircea Sintimbreanu. Cred ca am citit-o de zeci de ori pe atunci. Am inceput sa caut raft dupa raft, carte cu carte in speranta  ca o voi regasi. Am ramas insa cu gandurile si cu biblioteca rascolita si nu am gasit-o. Parca a intrat in pamant. Oare ce am facut cu acea carte? Usor dezamagit, cu intreaga podea plina de carti, m-am intins intre ele pentru ca  simteam nevoia sa citesc si sa-mi umplu mintea de cuvinte cu talc.  Am ales la intamplare si intreg corpul mi s-a cutremurat. Gasisem o carte  care m-a marcat, atunci cand am citit-o. Aveam vreo 14 ani si multe fraze din carte au ramas un mister la varsta aia pentru mine. Autorul cartii, un pusti la 17 ani ma uimea de pe atunci cu o terorie de viata absolut ingenioasa.  Mi-am format astfel idea ca la 17 ani lumea se maturizeaza brusc renuntand la copilarie. Tot atunci mi-am propus sa recitesc cartea dupa ce voi deveni major. E o carte scrisa din trairi proprii si din povesti spontane. "Când n-am un lucru, mi-l fac poveste. Şi atunci e ca şi când l-aş avea." Asa scria el si nu puteam decat sa il cred pe cuvant si sa-mi intiparesc idea in suflet pe intreg parcursul vietii.
Cuprins de emotie am inceput sa citesc, am savurat fiecare cuvant si am recitit pasaje intregi de doua sau chiar de trei ori. Acel om iubea viata. Acel tanar care a scris nu vroia decat sa traiasca. Sa traiasca iubind, sa iubeasca  tot ceea ce este frumos, sa scrie despre frumusetea vietii. "Vreau să nu moară nimic din ce e frumos în om. Şi în el totul este frumos." Am inteles ca maturitatea nu vine deodata in mintea si trupul omului. Am inteles ca exista lucruri  care pot grabi un proces de maturitate. Am realizat ca e mai bine sa ramai copil decat sa te maturizezi brusc fortat de o o boala necrutatoare. Inconstient am inteles de mic ca nu trebuie sa uiti sa niciodata sa fii copil, si la fel de inconstient am stiut ca de la iubire la ura nu e decat un pas. Toate lucrurile astea mi le-a deslusit un copil aflat in pragul vietii, un adolescent care si-a dorit atat de mult sa  paseasca dincolo de acest prag impus de soarta.
El nu a vrut decat sa traiasca, "Aşa e viaţa, loveşte necruţător în toţi.

Nu am putut lasa cartea  si dimineata m-a prins citind ultimele pagini cu mainile tremurande. Nu de oboseala ci de emotie... Stiam finalul si  incercam sa citesc  mai incet, din dorinta de a amana inevitabilul. 
Cartea se termina cu puncte de suspensie. Punctele de suspensie sunt puse deobicei pentru a lasa loc de o noua idee, pentru a intui ceea ce urmeaza. Un autor cand termina o lucrare, un articol, o carte, isi aseaza multumit stiloul deoparte, se ridica si merge mai departe. Catalin Bursaci s-a ridicat  mai sus decat o sa ajungem noi vreodata. Pentru el punctele de suspensie au insemnat sfarsitul unei lupte cu viata. 
Surprinzator, prefata cartii e scrisa de Mircea Sintimbreanu. Am pornit de ideea vesela de a-l citi si m-am ales cu o lectie de viata  aranjata in pagina de domnia sa, dupa moartea prematura a unui artist  ce nu a mai ajuns sa ne vrajeasca pe toti cu stilul lui, cu metafore si cuvinte simple. Am inceput ziua copil, visand la "Recreatia mare" si am incheiat-o intr-o maturitate deplina citind "Prima ...(si) ultima carte"


*Pe internet  am gasit foarte putine lucruri despre Catalin Bursaci. Cateva citate din cartea lui le gasiti aici, insa daca vreti cu adevarat o lectie despre optimism, ar fi indicat sa faceti rost si sa cititi  intreaga carte din scoarta in scoarta. 



luni, 17 mai 2010

Din jurnalul meu de calatorii

Planul maret conceput   la inceputul saptamanii parea ca  ar putea sa se naruie pentru mine cand am aflat ca trebuie sa  ma duc la servici sambata. Stabilisem cu prietenii mei  sa  petrecem impreuna un week-end de poveste la Busteni. Ei veneau de departe si ma recuperau si pe mine cand treceau prin locatia stabilita ca punct de intalnire. Ghinionul  a facut ca din motive care nu tin de mine, sa nu  pot respecta partea mea de plan si nu avea nici un sens sa ii tin pe ei in loc din aceasta cauza. Am stabilit astfel ca ei vor pleca  de dimineata de la prima ora iar eu voi incerca sa ii ajung in cel mai scurt timp posibil. 
Am terminat serviciul in jurul orei 14.  Ei erau departe, apropiindu-se deja de locatia stabilita pentru cazare. Vremea se inrautatea si  pierdusem si ultimul mijloc de transport direct catre destinatia finala. Aveam de ales intre a ma duce acasa  (cu regret in suflet) si  sansa de a sta sa prind o masina de ocazie pentru a ma intalni cu prietenii mei. Am ales binenteles riscul. Aveam rucsacul pregatit cu o zi inainte si am pornit indraznet pre capatul orasului facand semn catre orice masina care trecea prin dreptul meu. Norii negri ma priveau amenintator si vantul incepea sa suiere in rafale. Soarele fusese alungat cu tot cu razele sale calde in adancul cerului si ploaia statea sa inceapa. Am continuat sa inaintez,  gandindu-ma  cu fiecare pas pe care il faceam, ca prietenii sunt facuti pentru a petrece impreuna atunci cand stabilesc acest lucru. Mi-am indesat sapca  pe cap, mi-am incheiat  haina de ploaie si am zambit increzator catre soferii grabiti.  O masina a oprit in scurt timp sa ma intrebe unde merg. Aveam aceeasi destinatie. Ploaia batea cu picuri mari in parbriz, insa nu mai putea sa ma opreasca. Eram pe drumul cel bun si nerabdarea intalnirii cu prietenii dragi imi facea inima sa tresara. Drumul era lung si muntele incepea sa si dezvaluie crestele. Serpentinele erau abrupte si norii  involburati pareau atat de aproape. 
Ajuns  aproape de punctul final al drumului am realizat ca am facut inca o nebunie. Am plecat  odata cu inceputul furtunii  la o ora tarzie in zi catre o destinatie aflata la  250 km distanta. Am mers la intamplare si norocul mi-a suras mai mult decat vremea.  Prietenii ma asteptau si m-au primit cu imbratisari si voie buna. Atunci cand iti doresti  cu adevarat un lucru il realizezi cu toate mijloacele pe care le ai. Bucuria de a ma intalni cu  oameni dragi mie a fost mai presus de riscul de a pleca singur, departe si pe vreme nefasta catre necunoscut. Cand dorul si dorinta de a vedea anumite persoane te imping de la spate, nici macar capatul lumii nu ti se pare o destinatie imposibila.
Sa nu va neglijati niciodata prietenii adevarati chiar daca vremurile vietii va  conduc drumurile departe unii de altii. In viata, puterea zambetului tau este direct proportionala cu frumusetea oamenilor  care te inconjoara.

sâmbătă, 15 mai 2010

Deseneaza-ti iubirea in suflet!

Padurea era deasa si frunzisul copacilor inchidea aproape ermetic orice privire catre cerul senin. Soarele scanteia printre frunzele verzi, picuri de lumina tresarind  din loc in loc prin desisuri, precum valurile marii peste plaja linistita. Ciripituri frenetice se auzeau de peste tot, alternand cu greieri care isi cantau inceputul prematur de vara. Carari serpuind se plimbau printre copacii seculari si noi ne rataceam impreuna tinandu-ne de mana. Alergam si dansam printre misterele padurii luminati de frumusetea  sufletelor noastre tinere. Ne pierdeam adesea intr-un sarut si poate mai mult, visand fara sfiala la iubirea eterna. Nu aveam frica, nu aveam jena, nu eram decat doi copii frumosi si indragostiti. Ne iubeam langa un copac preferat sau langa altul proaspat cunoscut si nu ne mai saturam nicicand de savoarea trupurilor noastre. Natura ne dezmierda si ea tresarind in jurul nostru cu fluturi multicolori. Padurea ne era casa. Coroana de frunze era acoperis si vietatile din jur ne erau prietenoase. Zile treceau si nopti albastre la fel. Timpul era infinit si noi nu existam decat unul pentru celalalt.
 Pana cand, intr-o zi de iubire am vrut sa ne agatam de timp si sa marcam un semn al dragostei noastre pe pamant. Sa renuntam la joaca si sa  devenim seriosi. Iubirea  doar in noi nu parea sa mai fie deajuns. Nu am vrut sa ne obosim gandindu-ne la consecinte. Dorinta de a ne pune in evidenta ne-a inchis ochii si mainile au desenat tremurande de iubire. Primul copac secular ce ne-a iesit in cale si-a lasat scoarta sa fie incrustata  cu simbolul unei iubiri efemere. 
Ne-am privit zile si nopti isprava facuta, acea inima mare infipta din dragoste in  trunchiul batran  al arborelui  care ne-a vegheat fara sa spuna la nimeni. Ne-am rasplatit iubirea cu insemne si nimic nu a mai fost la fel de atunci. Cararile  din padure ne-au ratacit unul de altul, aruncandu-ne in jungla unei societati care a uitat sa se mai gandeasca si la sentimente.
 Au trecut ploi si anotimpuri cu zapezi peste copaci si-n sufletele noastre. Si primaveri si toamne-ngalbenite au sters din inimi amintirea. Iubirea intre noi s-a risipit prin alte trupuri si doar copacul a ramas nemuritor. 
Copacii plang marcati de multe inimi. Dureri in noi nu mai exista. Nu -ti desena iubirea adanc  intr-un trunchi de copac, sperand la nemurire ei. Nu-ti agata inima intr-o padure visand la sentimente eterne.
 Cand iubesti cu adevarat, deseneaza-ti iubirea in suflet.
  Va ramane nemuritoare si  va dainui in tine pana dincolo de moarte.



*Multumesc anelise pentru fotografie.

joi, 13 mai 2010

Daca e pasare... sa cante!

M-am intalnit saptamana trecuta cu o fosta colega si saraca femeie era  groaznic de racita. Ne-am amuzat pe o tema banala, cum ca raceala trebuie data mai departe ca sa scapi de ea. I-am propus sa mi-o dea mie sa mai stau si eu pe acasa. Daca as fi stiut atunci ce ma asteapta as fi evitat cu siguranta sa rostesc vorbele astea.
 Am avut trei zile groaznice. Primavara  si soarele ma indemnau sa renuntam la hainele groase. Mereu ma las pacalit de metoda asta. Mereu ma imbrac cand e prea tarziu deja.
Prima zi am trecut-o cu brio. Spre seara odata intors acasa de la servici chiar aveam impresia ca totul a trecut ca prin minune. Furtuna avea insa sa se dezvaluie odata cu noaptea si sa se dezlantuie in ziua imediat urmatoare.
 Prin eforturi miraculoase am reusit sa ajung la servici si prin aceleasi eforturi am reusit sa ma si intorc acasa o ora mai tarziu. Toata incercarea mea de a ignora  boala a fost zadarnica. Am adormit epuizat si m-am trezit ape ape, am schimbat cateva randuri de tricouri si iar am adormit. Nu sunt genul care sa ia pastile. O aspirina e mai mult decat suficienta. O oala imensa de ceai facuta din ierburile secrete ale mamei, multe lamai si un otet aromatic facut din plante la fel de secrete m-au trezit spre seara la viata. (intre noi fie vorba, ierburile ei nu sunt secrete, sunt doar plante naturale culese, adunate si uscate  de o mana dibace).
Trezit dintr-un somn atat de ciudat, am iesit in fata casei pe banca, sa ma bucur de linistea serii. O pasare in malin isi  canta programul de seara fredonandu-si trilurile in miresmele amurgului. Ar fi fost in mod normal o incantare sa o asculti, un festin auditiv, un solo de exceptie. Dar nu pentru mine. Nu atunci. Nu in malinul meu. Omul poate sa iubeasca tot mediul inconjurator, insa atunci cand e bolnav are pretentia inocenta ca mediul sa il evite putin  si sa i se ofere doar intr-o minima splendoare care nu implica nici un efort. Si totusi ea dorea sa cante... si a cantat... si trilurile ei le ascult si astazi daca inchid ochii. Mi se ciocneau de cap ca un ciocan pneumatic si ricosau  la biata pasare care le trimitea inapoi. Imi era greu sa ma ridic de pe banca , imi era frig, imi curgea nasul si in plus eram lovit constant, precum picatura chinezeasca, de o pasare fara mila.
Azi sunt fericit, raceala m-a lasat in stadiul in care ma pot misca, respira, vorbi mai usor si nu mai stranut la fiecare minut. Pasarea a plecat cu raceala mea si nu mai canta,cel putin nu in malinul meu. Fiindca in mintea mea o aud perfect si stiu ca va reveni exact atunci cand  voi avea nevoie de dansa.
In jur e liniste. Totul a reintrat in normal si vara se apropie cu pasi repezi. Florile pomilor s-au transformat in fructe si se trezesc in fiecare zi  pentru a se coace mangaiate de caldura soarelui.  Soarta imi surade  si oamenii din jur sunt din nou veseli. Reintru in al vietii circuit si  zambesc la fiecare pas.
Iar pasarea..., daca e o pasarea adevarata, o astept sa-mi cante seara la fereastra!

luni, 10 mai 2010

Copii pe carari de viata

Eram nou in scoala si toti colegii mei pareau sa ma ignore. Au trecut zile pana cand sa reusesc sa intru in vorba cu cineva.  Stiam ca sunt timid, insa nu puteam accepta sa raman un anonim. Aveam motive sa ma afirm si sa castig atentia celor din jur. In momentul acela  insa clipele imi pareau ore si orele de la scoala  se transformau in ani intregi de tacere. Nu reuseam sa socializez, nu stiam cum sa ma fac remarcat. Eram un pusti nou, izolat de restul colegilor mei printr-o bariera invizibila si extrem de silentioasa.
In linistea ce mi-o creasem neintentionat in jurul meu, am reusit sa observ  gesturi si sa invat caractere. Colegii mei erau copii obisnuiti, baieti si fete  din diverse straturi sociale, insa nu se ridicau cu nimic mai presus fata de mine. Unii erau saraci, dar foarte bine crescuti, cu bun simt si responsabilitati. Altii, mai ales cei din clasa de mijloc se imparteau in ambele categorii: cu si fara bun simt, iar  cei  mai bogati aveau o lipsa totala de respect.
Pe vremea aceea incepusera ochii sa se deschida brusc si sa se uite lung dupa fiecare domnisoara care avea fusta mai scurta decat prevedea regulamentul, dupa zambetul sfidator si privirea vesela a fetelor din scoala noastra si mai ales dupa anumite codite satene, frumos impletite, ochi  verzi care imi faceau inima sa tresara de fiecare data cand ma priveau. Ajungeam cu nerabdare la scoala - din banca mea ii putem zari chipul pierdut in carti in orice ora de curs, o sorbeam din ochi si invatasem constiincios fiecare gest pe care il facea. Ea devenise motivul pentru care veneam  zi de zi la cursuri fara sa mai fiu deranjat de ignoranta colegilor mei. Seara, acasa, zburdam prin stele si vise construindu-mi scenarii puerile cu noi impreuna, alergand de mana pe coridoarele scolii, asezati in aceeasi banca la orele de curs si apoi pierduti intr-un sarut pe banca de sub castani, langa terenul de sport.
Aproape zilnic scriam cate o poezie, pe coli imaculate, scriam  caligrafic si semnam "un admirator". Apoi in fata ei, ezitam suficient de mult incat sa ratez momentul, spunandu-mi mereu ca poezia nu e buna, ca are versurile banale, ca e prea indrazneata sau am scris prea urat. 
Si ea, in timpul scolii, la ore plictisitoare, se uita spre mine, pierduta in visele ei. Privirea i se rasfrangea dincolo de ochii mei, dincolo de fereastra cu cerul senin si se intorcea suspinand inapoi la colegul din fata mea. Un baiat frumusel, care era singurul pe vremea aceea cu bratara de aur la mana, care era luat si adus cu masina la scoala, care isi permitea sa fumeze   dupa sala de sport si care nici nu se uita la fetele din clasa noastra. Era sfidator, increzut si fara bun simt, dar avea o situatie materiala mai mult decat buna si in plus un zambet cuceritor. 
Domnisoara mea draga era atat de fascinata de el, precum eram eu fascinata de ea. Sfidarea  lui pentru ea era ignoranta ei pentru mine. Durerea inimii ei imi lasa mie un gust amar si imi doream sa fiu el. Sa o aduc si pe ea cu masina la scoala, sa o pot scoate la plimbare, sa stam impreuna pe banca si sa ii pot oferi zambetul pe care  si-l doreste. Nu trebuie sa iti doresti sa fii altcineva. Cu siguranta persoana in locul careia vrei sa fii nu este  mereu asa cum iti doresti tu sa devii. Tu ca si om ai destule argumente pentru a reusi in viata.  
Colegul bogat  si-a incheiat socotelile cu viata intr-un accident de masina. Conducea printre primele masini sport pe care le-am vazut vreodata in oras. Ea s-a maritat imediat dupa scoala, fugind cu  cineva care a stiut sa ii ofere exact ce ii lipsea.
M-am intalnit cu fosta colega  dupa ani de zile si am  reusit sa depanam ceva amintiri. Ne-am impartasit fiecare sentimentele pe care le aveam atunci, eu pentru ea, ea pentru celalalt. Am trecut apoi la regrete si pareri de rau: eu ca nu am stiut sa o fac atenta la mine, ea pentru ca  a refuzat sa ma vada si sa se simta iubita.
Ne-am despartit  linistiti, fara resentimente, dar impacati sufleteste pentru ca am vorbit. Nu  puteam fi doi oameni care sa continuam o viata impreuna. 
Viata  fiecaruia din noi  urmeaza o cale care nu e mereu dreapta. Te poti intersecta oricand cu diverse carari ale altor semeni. Doar trairile de moment si faptele facute la timpul lor pot face doua carari de viata diferite sa se uneasca intr-una singura. Oricum ai alege, esential este sa nu regreti mai tarziu. Atunci cand privesti in jurul tau pe cararea pe care esti sa vezi doar lucruri bune si cat mai putine regrete. 

vineri, 7 mai 2010

Banalul de azi - amintirea dureroasa de maine

 Era ca o soapta firava ce mi se pierdea in ureche. Era ca un suras molcom ce disparea dupa colturile gurii. O priveam pierdut printre ganduri reusind deseori sa o dezbrac din priviri - nu izbutea sa aiba secrete in fata mea. Ochii deschisi ce o tintuiau cu precizie stiau sa citeasca in chipul ei tot misterul ce incerca sa il ascunda cu maiestrie. Se lasa moale desfasurandu-si in fata mea pana si ultima taina. 
Ma gandeam  ca fiind doar o adiere frenetica in viata mea. Stiam ca e mereu acolo asteptandu-ma si ignoram adesea orice  rugaminte de a ma intoarce mai des langa fiinta ei. Bucuriile vietii imi zambeau din orice vitrina colorata, din fiecare sticla bauta cu prietenii si din noptile pierdute in ignoranta. Savuram clipa si clipa parea eterna. Sorbeam cu nesat parfumul vietii, fara sa imi pese ca ma inec in volbura ei. 
Uneori dupa timpuri trecute de-a valma, ma trezeam alunecand langa ea si iubind-o cu patima. Ma primea mereu calda si dornica de mine. Ma chema mereu, dar visul ei il implineam doar rar, in rautate si ignoranta.

Noptile  de distractie s-au transformat in nopti de gandire.  Amicii de pahar s-au risipit si  in aburii disparitiei lor s-au inecat si amintirile. Gandul se zbate acum biruit de grijile inimii. Sufletul tresalta, exulta si ofteaza in final pentru ca ea e departe. Ma pierd dupa ea, regasindu-ma doar in  amintirea ochilor ei, in sarutul patimas ce parea fara importanta, in acea tandra atingere de mana. I-am cuprins chipul in palme si i-am sarutat fruntea. 
Am vazut in  ochii ei viitorul vietii mele. Insa toate astea sunt acum doar vise. Astazi, in ochii ei nu mai citesc mistere. Nici temeri al sau suflet nu imi  mai ascunde. E dreapta in fata mea si ma infrunta. In iris i se vede doar un zambet. Si nu mai e a mea... si simplul gand ma doare. 

Intotdeauna in viata suntem tentati sa alergam dupa lucruri greu de obtinut, ignorand frumusetile si simplitatea din jurul nostru. Cu toate astea riscam mereu sa punem pe primul plan faptele care se indeplinesc usor chiar daca aduc beneficii putine. Orice lucru banal pe care il ignoram se va dovedi atat de necesar dupa ce il pierdem. Fericirea aparenta a libertatii fara iubire naste doar depresii.  Viata se poate  juca  cu  cu tine repetandu-ti zilele dar si greselile la nesfarsit!
  Destinul  isi intoarce mereu roata si soarta iti poate zambi brusc din cealalta extrema. Nu te lasa pacalit de soarta. Traieste clipa dar nu o lasa sa te amageasca. Zambeste si fii fericit, dar fara sa calci peste destinul oamenilor care te sustin.

marți, 4 mai 2010

Un motiv in plus pentru zambetul meu zilnic!

Odata pe zi sau la cateva zile, simtim nevoia sa scriem si sa citim. Deschidem pagini nenumarate - internetul e atat de variat. Totusi, ne oprim mereu la anumite locatii, avem pagini preferate, citim si invatam din ceea ce scriu altii. Ne bucuram mai presus de toate de cuvinte, fotografii, sau clipuri video. In spatele  lucrurilor frumoase pe care le vedem si  care ne lumineaza mintea, sta insa un om care scrie, compune aduna  imagini pentru a ne reda in final  un lucru atat de pretuit in viata noastra: un zambet. Indiferent de motivul pentru care scrie - lipsa de ocupatie, proprie relaxare sau impartasirea  ideilor si sentimentelor traite, efectul final e acelasi - desfatarea cititorului.
Am primit astazi un premiu de la Alexandra - multumesc si sunt recunoscator! Am sa il asez  la loc de cinste in vitrina mea de trofeee, alaturi de cele primite in decursul timpului de la DoarEu, Mikaela, Dee, Sonya, Magda. Mi-am permis sa modific putin trofeul. Oamenii acestia pe are ii citesc zi de zi merita mai mult decat  un simplu premiu. Merita un indemn, o vorba buna, un mesaj care sa ii motiveze sa scrie mai bine, sa se exprime mai reusit si sa ne rasfete mai tare prin cuvintele si faptele lor.
 Astfel,  am adaugat un mesaj, un motto, un simbol pentru meritele acelor care ne aduc un strop de lumina in inimile noastre.

"Multumesc! Esti un motiv in plus pentru zambetul meu zilnic!"




Ina
anelise
Elena Marin-  Alexe
anna
Monica Olteanu
Dee
Sasha
Magda
Miki

Pentru a intoarce  premiile primite in noua forma si catre cei ce mi le-au oferit, se cuvine sa ii mentionez si pe

As putea enumera mult mai multe persoane, dar deja am depasit (ca deobicei limita impusa) pentru toti ceilalti multe bucurii si nu uitati ca zambetul meu este intotdeauna si al vostru!
Multumesc mult!

duminică, 2 mai 2010

Tempus edax rerum

La 08.00  ma trezesc, la 9.30 plec spre servici, la 10 incep activitatea. Dimineata  se scurge repede si la 11 imi doresc sa fie  12  cand sunt mai aproape de pauza de masa. La 13 ma odihnesc, la 14 revin la munca... ora 15 nu o simt cum trece, ora 16 nu reprezinta nimic. La 17 ma visez acasa, la 18  mi-e dor de Ea. Pana la 19 numar oameni si clipe. La 20 uit de casa si plec cu prieteni, la 21 sau 22 ma retrag linistit. La 23 e masa de  seara. La 00 pot urmari un film. La 01 e deja tarziu in noapte si devreme in zi. Ora  02 ma prinde rar si restul orelor nu exista pentru mine decat in cazuri unor nunti, petreceri, revelioane si alte sarbatori mai mult sau mai putin legale, mai mult sau mai putin frecvente. Ora 7.59 ceasul se pregateste sa  ma trezeasca pentru o noua zi.

 Ce reprezinta cifrele? Cat de mult conteaza  orele in viata noastra? As putea incerca sa le adun pe fiecare cu specificatii in parte. Incep cu minim 8 ore pe zi de munca. Continui apoi cu timpul petrecut cu prietenii si timpul petrecut cu familia. Adaug sute de filme la care m-am uitat  la cinema , tv sau pc rezultand zeci de mii de minute. Adaug timpul in care am citit si am scris. Plusez cu anii in care am fost fericit dar si cu clipele in care am plans. Nu uit de un deceniu de iubire sincera, apoi de lunile cu iubiri trecatoare si de ce nu cu zilele de singuratate. Mai pot pune pe lista ani de calatorii, ani de facultate, anul in care am ramas repetent de buna voie. In final adaug  timpul in care dorm. E putin si scurt, dar se aduna. Pentru mine, timpul  a trecut astfel de 30 de ani... tie cat iti mai trebuie ca sa iti dai seama ca nu trebuie sa numeri clipele? Cum e ciclul tau in viata si  ce poti face ca sa il  ai mai placut? Cate clipe  din viata ta le petreci savurandu-le si rugandu-te sa treaca mai repede??


Te afli la semafor. In spiritul vitezei si al grabei vesnice, te trezesti numarand secundele pe care micul ecran rosu iti indica timpul pe care il mai ai pana sa poti traversa intersectia.
In fata cuptorului cu microunde astepti sa se incalzeasca o portie de mancare. Ti-e foame si sub efectul starii in care te afli, numeri cum se scurg secundele pana sa ajungi sa manaci.
La scoala/servici , intr-o zi plictisitoare, iti privesti ceasul si urmaresti secundarul cum inainteaza secunda cu secunda, pentru a afla cat mai ai pana se termina tura ta de lucru.

Opreste-te! Nu mai numara secunde, nu-ti masura  viata  in clipe! Nu te ruga sa iti treaca vremea mai repede, pentru ca acele clipe le vei dori inapoi mai tarziu. Timpul trece cum vrea el si intotdeauna uita sa tina cont de  dorinta ta. Gaseste mereu ceva util de facut si nu  te opri ca sa astepti timpul sa te ajunga din urma.
Alearga, viseaza, zambeste!
Viseaza, propune-ti, iubeste!
Iubeste, fii fericit si  mai ales, traieste!
Fotografia mea

Un om obisnuit, calator prin lume si prin viata. In cautarea mea de sine, am calatorit in ultimii cinci ani in peste treizeci de tari, am fost voluntar in proiecte umanitare si am ajuns pedagog la o scoala pentru copii speciali in Danemarca.

Am scris doua carti, prima fiind o colectie de proza scurta adunate intr-un volum cu talc intitulat Raze de senin. A doua carte, un roman al descoperii omului intr-o altfel de viata, intr-o normalitate aproape ireala, o cautare a fericirii si a implinirii sufletesti.  O carte traita inainte de a fi scrisa, intr-o viata de om imbulzita in sase luni de zile, atat cat a durat proiectul umanitar din care faceam parte - "Iubesc. India mea". Un pasaj din carte precum si formularul de comanda le gasiti  aici.