duminică, 14 decembrie 2008

Sus

In viata, idealul fiecaruia este sa ajunga cat mai sus posibil.
Metode sunt, dar nici una nu e simpla, insa totul se rezuma la doua posibilitati:
te urci peste oamenii din jurul tau si te ridici calcandu-i pe toti in picioare sau inveti sa zbori.

duminică, 9 noiembrie 2008

despre optimism si amintiri

Mi-au reprosat multi care m-au citit ca  aici nu scriu eu, ci pesimismul din mine. Mi s-a mai reprosat ca lumea ma cunoaste ca o persoana plina de viata si ca acest lucru nu reiese din ceea ce scriu. Nu vreau sa va dau satisfactie si sa va spun ca aveti dreptate, dar nici nu va contrazic. Ceea ce nu intelegeti, voi dragii mei este ca toate aceste amintiri pe care le aduc mereu in discutie, toate aceste povestioare, oricat ar parea ele de triste si pesimiste nu au facut decat sa ma intareasca, sa ma maturizeze si sa ma invete ca viata trebuie traita cu zambetul pe buze. Sunt vesel, sunt aproape fericit si incerc zilnic sa ii fac pe cei din jurul meu sa zambeasca impreuna cu mine. 
Am cunoscut in viata iubirea si deziluzia, am cunoscut zambetul si plansul, am  simtit raza de soare care ma dezmiarda si ploaia care ma uda... am cazut de nenumarate ori, la inceput tipand de durere, apoi din ce in ce mai linistit, pentru ca stiu  ca de fiecare data cand ma ridic, viata imi surade. Trebuie doar sa imi doresc asta. 
Frumusetea vietii e direct proportionala cu zambetul din inima ta. Si as vrea sa nu uite nimeni asta. Pentru ca eu  doar asa simt.

miercuri, 29 octombrie 2008

Noaptea pe munte

"Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe"(Constantin Brancusi ). Sunt singurele cuvinte la care ma gandesc intens atunci cand urc un munte.
Cand esti pe varful unui munte, noaptea, nu vezi decat stele... stele stralucitoare de un alb purpuriu, stele care te uimesc si te impresoara, atat de albe si ipunatoare si atat de numeroase, incat restul cerului negru nici nu mai conteaza.e ca si cum ai fi dedesuptul raiului, sub acoperis, iar deasupra ta, podeaua e ciuruita de gauri infinite ce lasa lumina infinitului sa vina peste tine in raze mici, in fasii,precum o raza de soare printr-o sita, in milioane de licurici ce par sa te iubeasca...si toata acesta senzatie, de a fi la un pas de imparatia cerului, nu face decat sa te elibereze sa iti redea curajul si increderea in tine...acolo sus, pe varf de munte, viata e mai simpla...si sufletul mai luminat.

luni, 27 octombrie 2008

Gaura cheii - obsesia unei minti de copil

Cand eram mic, destul de mic incat sa nu stiu inca sa fac diferenta dintre ce e bine si ce e rau, am realizat fara sa vreau ca sufeream de un sindrom foarte des intalnit la copiii mici, si anume, nu puteam suporta sa stau intr-o camera cu usa inchisa. Una din pedepsele arhiutilizate de catre ai mei la acea varsta era bine-nteles incuiatul in camera. Fara posibilitate de a scapa de pedeapsa (eram convins pe atunci ca alor mei le face placere sa ma chinuie) si normal, fara putere si dorinta de a ma cuminti, a trebuit incet, incet sa ma adaptez situatiei si sa caut o iesire din impas. Solutia gasita a fost extrem de simpla si mai mult decat salvatoare. Ea s-a numit: gaura cheii! era placut sa stai cu ochiul infpt in cripta aceea minuscula ascuns de toti ochii lumii si expus in fata tuturor intamplarilor la care nu ar fi trebuit sa fii martor. Brusc, pedeapsa s-a transformat in placere si placerea in obsesie...si cum orice placere dureaza destul de putin, sfarsitul a venit cand tata a intrat pe neasteptate in camera si m-a lovit in plin...pedeapsa s-a schimbat de atunci. Nu ma mai inchidea nimeni in camera, acum mancam bataie din orice. Dar obsesia a ramas... isi facuse locul decisiv in mintea mea proaspat perversa... hmmm ce nu puteai vedea pe gaura cheii...I-am promis tatei ca nu am sa ma mai uit niciodata!
O alta regula de-a tatei era sa intreb cine e la usa inainte sa deschid. Nu imi intra deloc in obicei. Cum suna la usa, eu eram prezent si usa larg deschisa. Nici bataia nu ma putea dezvata de asta.Nu puteam rezista tentatiei de a vedea primul cine a sunat...

Intr-o zi mi-am dat si eu seama ca eram baiat mare si nu e frumos sa imi supar parintii. Asa ca in ziua aceea, cand a sunat la usa mi-am zis sa ma asigur ca nu e inci un strain si nu fac nici o prostie si in concluzie... m-am uitat pe gaura cheii sa verific. Era tata! Slava domnului! Am deschis usa larg si mult timp dupa aceea zi nu am inteles de ce am mancat iar bataie...nu m-a crezut ca m-am uitat pe gaura cheii si am stiut ca e el...sincer, nici nu am putut sa ii spun, abia ii promisesem ca nu ma mai uit!

duminică, 26 octombrie 2008

Facultatea: 5 ani de viata rezumati in 500 de cuvinte

Te duci la inceput fericit ca ai scapat de acasa… te cazezi la o gazda sau in camin si astepti sa inceapa un nou capitol din viata ta… in primul an e fain de tot: cunosti lume noua, mai buna decat cea pe care ai lasat-o acasa, sau asta cel putin la prima impresie… nu te cunoaste nimeni, nu stie cine esti si poti sa incerci sa te impui ca si ceea ce vrei sa devii. Viata incepe sa fie frumoasa cand descoperi petrecerile nocturne, experimentezi sexul si betia, uitand pe alocuri ca esti acolo sa inveti sa devii cineva cand dai de greu in prima sesiune. Treci sesiunea cu mai multe sau mai putine emotii si viata e frumoasa din nou… deja te simti mai barbat si mai cu experienta. Anul se duce fara sa iti dai seama si te intorci acasa in vacanta. Te astepti sa fii primit ca atare, daca nu o primire de erou macar o primire in ton cu ceea ce ai devenit, insa acasa lumea e la fel, parintii sunt mandri de tine in prima zi apoi redevii ce ai fost si pana atunci: copilul lor care nu trebuie sa iasa din cuvantul impus. Prietenii de acasa te trateaza la fel si lipsa lor de respect te doare… te gandesti la ce ai lasat in orasul studentiei si ti-e dor sa te intorci… mai rau e ca in suflet iti plange iubirea pe care ai lasat-o acolo si ti-e teama ca nu o mai gasesti… vara trece greu si fara nimic notabil in viata ta… te intorci la facultate in anul doi, iti gasesti iubita la care ai visat toata vara si incepi o relatie serioasa… de acum esti cineva. Te izolezi de prietenii de pahar si incepi sa iesi mai rar. Timpul tau e doar pentru ea acum, insa nu pare sa te deranjeze pentru ca e in numele iubirii. Anul doi se duce si el si nu te mai intorci acasa. Iti gasesti un job in ture tarzii si nu mai ai timp nici de tine. Vine anul trei si te gaseste muncitor, harnic si obosit, impartit intre servici si fericire. Te duci din ce in ce mai rar la cursuri, apar conflictele cu iubita pentru ca te-ai insurat cu serviciul , iar pe prieteni i-ai uitat de mult… in anul patru deja nu mai e nici o emotie. Te muti cu ea intr-un apartament, visezi sa iti intemeiezi o familie si facultatea s-a terminat cat ai clipi din ochi. Subventiile de la scoala si parinti s-au dus, trebuie sa o intretii si pe ea ca e inca studenta si nu iti mai ajunge timpul sa faci totul… privesti cu regret inapoi si ai vrea sa se fi intamplat altfel… ea te paraseste fiindca nu mai esti cel dinainte, serviciul te plafoneaza si prietenii sunt rari…
Te trezesti deodata intr-un oras strain, in care lucrezi ca sa ai cu ce iti plati chiria si viata ta e un cosmar… ai o diploma in buzunar care iti aminteste de viata frumoasa. Atat. In rest nu poti decat sa o uiti intr-un raft in biblioteca sau... hmmm...
Atunci iti vine ideea salvatoare sa te intorci acasa… la parinti totul e bine si frumos, in orasul tau iti gasesti un job bun si viata capata din nou culoare.ai tai nu te mai chinuie ca esti baiat la locul tau acum si viata ta se desfasoara pe traseul acasa - servici - acasa. Nimic nu te poate scoate din limitele ce se definesc in fiecare zi… prieteni nu mai ai, acasa nu te mai cunoaste nimeni. Orasul studentiei e prea departe si ea e cu altul… iti reincepi viata din acelasi punct din care ai plecat acum cinci ani… numai ca acum ai facultate.
Care e avantajul? Unde-mi sunt anii aceea? Ce rost au avut?Cine mi i-a pierdut? Ea? Serviciul? Scoala? Eu?

Despre bloguri si inceputuri sau o descriere fara pretentii a ceea ce va fi

Ideea de a scrie vine de la sine. Stai intr-o zi in fata calculatorului si iti vine o idee pe care o dezvolti fara a merge neaparat spre un anume final. Dezvolti un cuvant, amplifici o fraza pana ajunge o metafora, compui o istorie din nimic si nimicul il expui la altii care il vor citi din plictiseala sau din pasiune pentru nimicuri epice mai mult sau mai putin reusite...Un inceput de blog e ca o casa noua. Trebuie intai sa iti faci o temelie, apoi sa ridici peretii, sa ii pui acoperisul si in final finisajele care pot dura o viata. finisezi, aranjezi, o iei de la capat... ai o idee, compui si scrii mai mult si mai mult si mai mult...
Cum va fi casa cea noua? Ce voi scrie aici? Va fi o casa facuta cu bun gust care va regasi in ea imbinari ale diverselor arhitecturi. Pentru unii, ceva obisnuit, pentru altii, dar mai ales pentru mine, va fi casa visurilor din copilarie si pana la adanci batranete...
Asa ca bun venit in casa noua! Usa mea e deschisa pentru toata lumea!
Fotografia mea

Un om obisnuit, calator prin lume si prin viata, in cautarea locului pierdut. 

Cu totii avem un loc pierdut pe care speram sa il descoperim macar odata in viata. In cautarea mea de sine, am calatorit in ultimii cinci ani in peste treizeci de tari, am fost voluntar in proiecte umanitare si am ajuns pedagog la o scoala pentru copii speciali in Danemarca.

Am scris doua carti, prima fiind o colectie de proza scurta adunate intr-un volum cu talc intitulat Raze de senin. A doua carte, un roman al descoperii omului intr-o altfel de viata, intr-o normalitate aproape ireala, o cautare a fericirii si a implinirii sufletesti. O carte traita inainte de a fi scrisa, intr-o viata de om imbulzita in sase luni de zile, atat cat a durat proiectul umanitar din care faceam parte - "Iubesc. India mea". Un pasaj din carte precum si formularul de comanda le gasiti  aici.