joi, 7 aprilie 2016

Ieri, cȃnd erai...

Nu-mi sunt cuvintele clare şi mintea se ascunde ȋn ceaţă. Un vȃnt năpraznic m-a doborȃt tăios şi acum mă sfarmă ȋn enclave ȋntunecate şi grele. Ȋntr-o bezna haină mă zbat ȋn tristeţe. Mi-e mută ştiinţa, mă ȋnfioară şi ţipă, durerea din mine.

duminică, 17 ianuarie 2016

Te salut romȃne, om frumos!

Te salut, ce mai faci? Am văzut că ai trecut pe aici. Ai trecut şi ai stat. Am ȋnţeles că pădurea şi munţii te-au fermecat. Am citit că oamenii noştri te-au impresionat prin ospitalitate, bun simţ, devotament şi dorina de a-ţi arăta cȃt de frumoşi suntem. Aşa obişnuiam cu toţii să fim.
Romȃnia e frumoasă, nu-i aşa?

marți, 12 ianuarie 2016

Sssst! Se aude?

Aveam odată o voce. Caldă, calmă, plină de vorbe de duh şi de cuvinte armonioase, ȋn fraze bine alese sau simple metehne. Era vocea mea.
Evoluam - vorbeam mult, scriam enorm.
Apoi am ȋnceput să tac. Aşa, fără să vreau, atent la lumea asta multă prin care am pornit să călătoresc. Mai multe ţări, vreo două continente, munţi, mări oceane, persoane diverse. Zboruri peste zboruri, cerul era aproape.
  Am lăsat vocea ȋn pace şi am fost atent la toate. Doar că nu şi la mine.
- Prea multe cuvinte, mi-am zis. Hai să trăim fără şoapte.
Eram fermecat. Mă vrăjisem ȋn realităţi contemporane.

duminică, 19 aprilie 2015

Speranta din fotografii

Casa aia era de fapt o camera. Patru pereti de caramida veche si roasa, prost tencuita si un acoperis de azbest deasupra sustinut de bolovani impotriva vantului. Usa de tabla, casa fara ferestre. Inauntru, aerul era aproape fierbinte, doar ca pe jos era racoare. Pamantul ala negru si batotorit de atatea corpuri care s-au intins de-atatea ori peste el, tinea rece. Nu exista podea la fel cum nu exista nici o piesa de mobilier. Nici masa, nici scaun, nici pat pe care sa doarma cineva. Dulapul era inutil, toate hainele lor erau doar cele pe care le purtau in fiecare zi si le spalau sambata, in raul care curgea in apropierea mahalalei. De tavan, intr-un colt de tabla era atarnat un cabu cu o dulie la capat si un bec difuz. Il aprindeau doar noaptea cand mancau. Nu aveau nici un motiv sa il tina aprins in alte conditii. Peretii sunt tot din caramida roasa si pe intuneric si pe lumina. Electricitatea era singurul motiv care le amintea, odata pe zi,  la fel ca si altor cateva zeci de mii de oameni care traiau in mahala, ca viata lor ar trebui sa fie altfel. Numai ca becul ala lumina a iluzie. Tehnologia si confortul  nu s-au inventat pentru oameni ca ei.

marți, 7 aprilie 2015

Atunci cand mi-am infipt singur crucea-n pamant

E ciudat  cum uneori Il gasesti pe Dumnezeu fara sa Il cauti, fara sa Il chemi, fara sa crezi macar ca exista. Fara sa stii, fara sa vrei, fara sa ai habar ca L-ai intalnit. Doar asa, intr-o clipa, cand iti ploua mai tare in viata, clipesti si inima ti se umple din nou de speranta.

miercuri, 25 martie 2015

Definitia tacerii din mine



Stau mut in fata foii albe si cuvintele refuza sa se asterne pe hartie desi mintea mi-e plina de ele.

Poate maine. Ma joc cu timpul botind hartia in cocoloase aruncate la intamplare. Definitie pentru tacere nu exista atunci cand povestile refuza sa devina realitate. E doar negarea din mine. Ce a fost ieri, in fiecare zi, mi-a desenat in suflet viata. Azi trece trist in soapte mute. Maine vine mereu sigur si singur.

sâmbătă, 20 decembrie 2014

In anul care-a fost

Mergeam pe drum si intunericul se revarsa peste mine. Nu eram constient de lungimea soselei, asa cum nu stiam nici unde e capatul drumului pe care am ales sa ma indrept. In orizont, invalmasiti in negura, norii se repezeau peste zari, facand imposibil de realizat unde se termina cerul si incepea pamantul. Totul era doar o noapte flamanda care musca din mine proportional cu marimea pasilor mei. Ma afundam spre necunoscut.

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...